Andra Scarlett

Andra Scarlett

duminică, 20 noiembrie 2016

Aș rămâne

    Vreau să mă întorc acasă la ceva... nu la un foc de paie... nu la niște nori așezați după bunul meu plac. Vreau să mă întorc acasă la un sărut de dor, la o privire obosită să se uite după mine prin geamurile trenurilor. Vreau să mă întorc acasă la o promisiune că nu voi mai simți nevoia să plec... cel puțin nu singură. Vreau să mă întorc acasă la dorința să cedez scaunul de la fereastra avionului și să fac rezervare pentru două persoane spre un loc în care nu aș vrea să ajung pentru că mi-aș dori să evadez, ci pentru că mi-aș dori să consolidez ceea ce am deja. Aș vrea să-mi fac amintiri comune și fotografii comune cu... cu un el ce ar rosti vorbe plauzibile și palpabile.
    Dacă mi-ar fi spus să o aștept... nu voiam să o pierd pe drum... părea că vine spre mine, dar a tras diagonala în sensul greșit... și mergând în aceiași direcție, ne-am îndepărtat având sensuri diferite. Mă gândeam să îi fac un semn... dar avântul meu apusese de mult și speranțele mele nu se mai amplificaseră de la ultimul mesaj fără răspuns, de la ultima conversație suspendată.
    Eu mă oprisem puțin pe loc... și din zbuciumul dezorientat firesc reușisem să mă rezum la un tremurat ațintit într-un punct fix. Și el s-a găsit să alerge haotic în forme geometrice neînțelese de mintea mea deja bulversată. Nu am știut cum să mă agăț sau dacă ar fi fost cazul să mă agăț. Din arbitrul jocului m-am trezit un fel de observator care greșise terenul. Tot încercam să mă concentrez și să îmi amintesc daca eu chiar de bună voie mă înscrisesem pentru acest spectacol. Plătisem în avans tânjind dupa afecțiune? Sau mai mult de atât... investisem oare deja vise siropoase ce nu-mi sunt caracteristice? Nu știu. Dar mă iert pentru asta. Mă iert pentru speranța unui tot ce se cere a fi așteptat și nu căutat.

duminică, 13 noiembrie 2016

Oamenii ni se rătăcesc

    Cineva odată m-a iubit mai mult... așa cum iubisem și eu la început. Cineva, undeva, cândva, m-a iubit nebunește și m-a lăsat să plec înnebunindu-mă. Cineva odată m-a înțeles așa cum înțeleg și eu lumea... m-a oglindit și m-a înflorit.
    Uneori privesc spre el și mă mândresc; mă mândresc cu ce am devenit separat și evit să mă gândesc la ce am fi putut deveni împreună.
    Cineva încă rătăcește pe lângă mine, prin mine, printre gândurile mele. Am gustul lui salvat la îndemână și știu cu certitudine ce miros preferă și ce parfum ar alege din vitrină.
    Oamenii cresc unii prin alții, printre alții, cu alții. Ei cresc prin mințile altora, peste temerile unora, prin așteptările celorlalți. Uneori oamenii se cheamă și se pierd. Se aleargă și se așteaptă. Se izbesc și se iartă. Se plimbă și se fură unii de la alții.
    Mă uitam la el pierdută, perplexă... chiar atât de mult dor stropii de ploaie pe obrajii amintirilor?