Andra Scarlett

Andra Scarlett

luni, 2 noiembrie 2015

Prima mea încercare de text manifest

Dragii mei,

    Nu fac parte din grupul înțelepților contemporani... sunt doar un tânăr care se vede sufocat.
    Voi nu vedeți că vi se alimentează orice muguri de eventuale dispute, transformându-i în adevărate mere ale discordiei? Credeți că în fața unor asemenea catastrofe precum cea întâmplată zilele trecute, oamenii ar fi stat să se uite dacă pe tricourile celor striviți la ieșire scrie Metallica sau Armani? Mă îngrozesc văzând cum oameni ce au aceleași nemuțumiri și același scop, nu își vorbesc și nu se unesc doar pentru că au neînțelegeri legate de catedrale și spitale. De ce vă lăsați orbiți? De ce vă lăsați despărțiți? De ce nu vă respectați caracteristicile diferite și nu vă dați mâna pentru a lupta pentru nevoile ce vă aseamănă? Mă îngrozesc văzând cum oamenii dau cu pietre în loc să le folosească pentru a zidi.
    Am văzut că vă puteți uni și vă puteți face auziți fără violență și nesimțire... că vă puteți exprima părarea fără a fi opriți pentru că nu v-ați comporta civilizat. Am văzut că v-ați putut mobiliza pentru anumite cauza... pot aminti de Roșia Montană, alegeri prezidențiale... momente la care eu nu am fost prezentă... De ce? Pentru că mereu am oscilat între adevăruri și credințe și niciodată nu am putut lua o atitudine hotărâtă cu privire la nimic ce ar fi putut reprezenta o etichetă pentru mine. Am evitat să mă pronunț și am urmărit cu admirație simplul curaj al oamenilor de a se întâlni cu atâția necunoscuți, cu alți oameni ce se anunțau că vor rezona cu atitudinea lor. Eu maxim am discutat cu prietenii despre aceste subiecte și i-am mai citit mamei mele unele articole de pe internet. Dar acum a fost diferit... acum a intervenit acel egoism sau poate instinct de auto-conservare ce s-a declanșat realizând că dacă accidentul ar fi avut loc în aproape oricare din locurile pe care le frecventez în weekend-uri, mai mult ca sigur nu aș fi scăpat cu viață. Și nu intenționez să fac nicio acuzație pentru că știu că nu este vorba de un țap ispășitor... este un adevărat lanț trofic de temut. Monștrii care contribuie la formarea și apariția unor monstruozități. Monștrii din toate clasele sociale și din toate domeniile de muncă. Monștrii din categoria cărora am avut oaroarea să întâlnesc unele exemplare. Monștrii ce nu merită nicio denumire de animal pentru că oricât de clișeic ar suna... am întâlnit animale mai omenoase decât ei. Monștrii care poate nici nu realizează ceea ce au ajuns să fie.
    Și eu nu vreau să devin unul dintre ei. Nu mai vreau să ignor nimic pentru că nu vreau să ajung și eu un monstru. Mă regăsesc uneori în situații în care îmi dau seama că unele compromisuri pe care le fac și care par inofensive, declanșază reacții neașteaptate. Nu mai vreau să tac și vreau ca oricine a citit aceste rânduri să mă cruțe de critici, să citească până la sfârșit și apoi să analizeze câteva minute ceea ce am vrut să transmit și să se gândească de ce am vrut să scriu aici aceste gânduri.
    Vă rog să vă ascultați, să vă acceptați, să vă iertați, să nu vă judecați atât de aspru și să vă uniți. Vă rog să aveți răbdare cu voi și cu ceilalți. Construiți-vă și formați-vă țelurile! Fiți atenți la oamenii din jurul vostru... pentru că printre ei veți găsi oamneni care își doresc același lucru. Veți auzi de oameni care își doresc același lucru! Nu vă mai ignorați din pricina unor diferențe superficiale, nu iscați divergențe inutile... voi ”rokeri” sau ”cocalari”, ”hipsteri” sau ”hateri”... deschideți-vă unul către celălalt și îndrumați-vă! Sfătuiți-vă și fiți înțelegători!
    Cândva am primit un sfat de la o persoană foarte dragă mie ”Nu fii radicală. Citește și descoperă-te”... astăzi am citit un articol care mi-a reamintit că trebuie, la rândul meu, să induc aceste valori... Nu caut laude și aprobări... vreau doar să îmi fac datoria de om! Citiți, dragii mei! Citiți pentru a vă construi argumente și strategii care să aibă greutate. Citiți pentru a înțelege lumea! Impulsul și răzvrătirea sunt binevenite, dar dacă ele vor fi susținute de puterea cunoașterii atunci vor avea șanse înzecite de a fi învingătoare. Îmbujorați-vă spontaneitatea cu raționalitatea și jucați-vă strategic energia și tinerețea.
    Iertați-vă! Iertați-vă pe voi, apoi iertați-i și pe ceilalți... nu vă complaceți și nu vă umiliți. Nu vă distrugeți anticipat viața urmașilor voștri! Dacă nu credeți în puterea viitorului apropiat, măcar străduiți-vă să dați startul marelui și anevoiosului proces de salvare. Dar eu cred cu tărie că ardoarea schimbării deja a început să lase urme vizibile nouă. Agățați-vă frenetic de cuvântul ”noi”.
    Noi suntem un popor pentru care s-a luptat și pentru care se merită luptat. Noi avem temelii ce nu sunt numai cenușă și nu este drept să devină așa. Noi știm să lupăm fără să declanșăm un război. Noi avem puterea minții și a orizonturilor deschise. Noi știm să luptăm pentru ca acest ”noi” să capete un sens.
    Iar ție care mi-ai acordat câteva minute... vreau să-ți mulțumesc!

Cu respect,
Andra-Irina Vasile 

duminică, 25 octombrie 2015

Alter ego - Maraton de suflete

    Fugi, iubito, fugi! Fugi de tine, draga mea, că de mine ai fugit de mult!
    Nu te-ai mai săturat să-ți pui sentimentele în bagaje și să încerci să le uiți printre versuri? Mă întreb... oare asculți aceleași melodii în drumurile tale de evadare?
    Fugi, iubito, fugi! Fugi de tine, dar ai grijă ce păduri străbați!
    Și râuri și mări și suflete ce le calci în picioare în maratonul tău de suflete fără sfârșit... și toate acestea te iartă pentru că doar le folosești? Mă întreb... oare vreodată te gândești la tot ce ai încolțit și l-ai ucis înainte de vreme?
    Fugi, iubito, fugi! Fugi de tine cât mai poți, căci sufletul te prinde din urmă!
    Invoci ”raționamentul și realismul” să îți acopere fuga permanentă ce-ți este în adevăruri justificată doar prin incomoditatea care te macină când cineva îți testează limitele. Mă întreb... oare tu nu știi ce înseamnă flexibiltatea sentimentelor și mobilitatea trăirilor ce se doresc extinse?
    Fugi, iubito, fugi! Fugi de tine, dar mai fugi și pentru mine... căci eu am obosit să te urmăresc și în curând voi obosi să te aștept!

marți, 29 septembrie 2015

Impulsuri stăvilite

    Te-aș fi sărutat exact în acel moment... însă n-aș fi vrut să pui la îndoială dezinteresul sentimentelor mele, loialitatea promisiunilor și nevinovăția impulsurilor. N-aș fi vrut să regreți nici măcar pentru o clipă trăirile noastre ghidate doar de simplitatea unui sentiment ce ne introducea eul în veșnicia celuilalt, făcându-ne să simțim că veșnicia noastră a început împreună- pe un drum comun ce-și are startul în vechimea primului gust de aer.
    Te simțeam aproape descusut din pielea mea, însă fără să doară... fără inconfortul lipsei unei părți esențiale. Eram fericită că pot regăsi în tine genele mele, unde coabitează delirul cu raționamentul.
    Dar instinctul meu nebun să te iubesc se termina în implorări vocale să mă faci să nu te vreau.

joi, 24 septembrie 2015

Cum te complaci în nopți

    Răsăritul nu-ți poate fi suficient când genele nu-și cunosc sfârșitul. Și toate promisiunile ce-ți întrerupeau calmul existențial loveau precum ghiulelele, înecându-ți așteptările în lacrimi și lacrimile în suspine. Căci așteptarea unei minciuni ce nu mai ajunge este la fel de cruntă precum fiecare moment în care te complaci după ce o asculți.
    Atunci când sufletul tău își găsește răsuflul într-o instabilitate, bilanțul dă cu virgulă și vei ajunge să nu te ierți nici tu.
    În căutarea unui remediu, te rănești în alte moduri... ajungând să îți dorești să vindeci o rană ce nici nu exista când ai început călătoria.
    Mă înfruptam din vinul buzelor tale fără simțământ de vinovăție, doar alimentând zvâcnirile corpului înaintea celor sufletești. Începusem să am o cronologie aparte și oftatul tău mă propulsa doar într-un viitor ghidat de doleanțe, ce umbrea deja semnul întrebărilor de mâine. Nu știam dacă vreau să mă iubești sau doar eu deja te iubeam, însă lăsam noaptea să mascheze conflictul.

    Dar toate măștile care tânjesc după un plus de credibiliate au nevoie și de costum adecvat... iar faldurile rochiilor îmi atârnă greu peste suportul spiritului ce nu mai îndură să fie sufocat.
    Umbra ta mă veghează și cade precum un model peste ultima mea piele. Și nu-mi dau seama dacă doar lumina lumânării face ca tu să fii încă parte din mine sau te voi regăsi înfrumusețându-mi trupul și atunci când zorile se vor revărsa.