Andra Scarlett

Andra Scarlett

vineri, 8 august 2014

Transplant iluzoriu

     Spunea că mă voia așa cum eram... însă eu nu mă mai voiam de mult. M-aș fi închis într-o încăpere cu el doar pentru a scăpa de mine; pentru a fi acaparată... tristețea lui îmi părea mai năstrușnică decât a mea... era răzvrătit, eu eram ușor adaptabilă... își exprima nemulțumirile în timp ce eu le înveleam cu grijă în cel mai fosforescent zâmbet; un zâmbet ce avea atâta putere încât mă întărea în instinctul naiv de optimism salvator. Dar pot să dezmint tot ce am spus; uneori îmi închipuiam cum l-aș elibera din fotografiile alb-negru în care își îngloba viața. Apoi m-am razgandit. Am renunțat de mult la martirul îndrăgostit ce se manifesta permanent în mine. În plus, cum poți resuscita pe cineva dacă tu ești în comă? Două lemne putrede plutind nu sunt cu nimic mai satisfăcătoare decât unul singur. Și de ce i-aș fi întinat individualitatea? N-aș fi vrut să îi perturb ambianța în care se complăcea doar pentru că eu nu mă săturam de propria melancolie. Mă temeam să analizez amănunțit pornirile în ceea ce îl privea... aveam certitudinea că voi descoperi o trăire ce nu aș fi fost capabilă să mi-o asum, să o mânuiesc... aveam un catalog de stări predefinite în care îmi era impropriu să adaug o nouă definiție... definiția formei de zvâcniri sufletești pe care el a semănat-o în mine...
    Când ploaia a plecat am pierdut firul gândurilor îmbacsite de reluarea lor. Stăteam în balta speranțelor mele și îmi puteam auzi ropotul inimii ce mai-nainte fusese estompat de ropotul stropilor, al speranțelor mele căzute din pestrițul aproape palpabil al norilor.
    Am sperat că voi asurzi... nu-mi puteam suporta slăbiciunea inimii ce se manifesta printr-un strigăt menit să devină ecou doar în interiorul meu. Lumea era antifonată la cerințele mele... în final, de ce le-ar fi păsat de ce aș vrea eu să găsesc în mine, în jurul meu?
    Împrejurul a reprezentat mereu un strat incorigibil al vieții mele. Îl ignoram cu sfințenie până când în unele momente stupoarea mă suprima și refulam plină de năduf, împotriva a tot... pentru că mă bântuia constant ideea că totul se leagă. Așadar, începusem să mă panichez la fiecare semn ce prevestea noțiunea de înlânțuire... lanțurile trofice ale sentimentelor oamenilor sunt mai sângeroase și morbide decât orice alt instinct primitiv de supraviețuire.
    Nu am înțeles niciodată de ce oamenii nu se respectă între ei doar pentru că nu se respectă pe ei înșiși!