Andra Scarlett

Andra Scarlett

joi, 18 decembrie 2014

Răsăritul din ochii lui

    N-am știut când să abandonez, ci doar poposeam. Mă înfricoșa ideea să privesc în urmă oamenii ce reușeau să satisfacă doar un capitol, o pagină a căutării mele. Tocmai de aceea decisesem să încetez... să mă opresc din acest drum care părea că există cu adevărat doar în iluzia viitorului ce nu știam cum să-l schițez mai înălțător. Revolta împotriva limitărilor și căutărilor îndelungi a unui eu ce își făcea simțită prezența doar în momentele în care păream mulțumită cu ceea ce am... aceea s-a domolit cu timpul. Timp în care dorința de stabilitate creștea exponențial, iar eu sufeream prea mult în spatele automutilărilor ce nu păreau să întruchipeze busola corespunzătoare pentru expediția mea. Îmi schimbam des coordonatele, dar mereu oscilam în jurul unui singur punct. Însă când mi-am lăsat cupoanele energetice și curioase ale călătoriei... a apărut el... anulând comanda de retragere, retezând panglica ce impunea liniștea și punând la îndoială invariabilul ”tu” pe care îl câștigasem lângă mine.
    Însă coordonatele palpabile ale lumii înconjurătoare nu ne-au fost pirelnice. Iar eu a trebuit să stau în fața ochilor ce îi plângeau dragostea pe care mi-o purta. Îl analizam și în gând mi se rotea constant ideea că l-am privit mereu precum o oglindă... o oglindă peste care trecuseră anii și iubirile și care mă reflecta distorsionat, dar tot am acceptat. Am acceptat și atunci acea priveliște deorece reușea să păstreze vie o parte din mine pe care îmi era teamă să o rătăcesc. Era mai dezolant să pierd ceva de care eram conștientă și în mare parte mulțumită decât să pierd necunoscutul din mine pe care oglindirea lui îl omitea. Nu îl puteam judeca... în schimb mi-am judecat de mii de ori atitudinea înghețată din acele momente în care barajul peloapelor mi-a fost izbitor mai puternic decât patosul lacrimilor.
    Acum mă găsesc de nenumărate ori reamintindu-mi zâmbetul său... și brațele sale în jurul meu. Mă sprijin de amintirea unor ochi care mă priveau ca pe un răsărit și încerc să îmi iert curajul mocnit ce nu își poate asuma lupta pentru o iubire nesigură.

    

luni, 17 noiembrie 2014

Pe cine nu omori, nu te lasă să trăiești

    Ia-mi ancora din singurătate și îngroap-o în marea ta eliberatoare. Acoperă-mi eșecurile și revelează-mi speranțele. Iartă-mi de pe acum greșelile ce vor urma și nu mă abandona subit. În schimb eu voi pleca des și fulgerător, pripită de ecourile ce-mi edifică noțiunea de ”independență”. Dar de mă vei urma, umbra mi se va lipi de tine și mereu mă voi întoarce. Inima va recunoaște glasul tău... va fi ca și cum ai încerca să convingi un cățeluș uitat în ploaia torențială că adăpostul tău e sigur.
    Și poate clădirile mă vor deruta, iar dorința mă va călăuzi spre alți stâlpi ai ambiției...
    Te voi uita, apoi te voi dezgropa și curăța precum cea mai prețioasă comoară. Te voi dichisi cu mângâieri, păreri de rău și viziuni pentru viitor. Voi erupe vulcanul doar pentru a privi din nou cum pot întări lava și cum pot lăsa focul trecut să intre surprins în eroziune.
    Și chiar dacă nu îți pot promite că peste câteva litere încă te voi mai iubi... totuși ia-mă. Ia-mă de mână, ia-mă de buză, ia-mă în suflet, ia-mă de bună. Căci indiferent de cât de efemeră va fi această fericire, cu siguranță îți va servi în viață drept cea mai valoroasă dintre fericiri.

marți, 28 octombrie 2014

Iubeam să te iubesc

    Nu iubeam ce îmi ofereai... deoarece îmi puteam culege din părți diferite cele necesare; fără să stau să-ți aștept sufletul să rezoneze cu al meu, apoi să-și îmbine speranțele... organizând în cele din urmă un fus orar după care să funcționăm satisfăcător amândoi.
    Nu voiam un armistițiu între cele două inimi... adoram zvâcnirile dezordonate, nesincronizate; joaca de-a apogeul buzelor versus nesiguranța ochilor.
    Nu te așteptam să mă iubești... deoarece te puteam iubi printre suspine și clipiri; nu aveam nevoie de zgomotoase declarații a ceea ce urma să se evapore. Aveam siguranța  sentimentelor mele, a statornicei lor și mă tulbura ideea de a sta paznic fluctuațiilor tale amoroase.
    Nu mă durea lipsa intensității iubirii tale... eram deja obișnuită să iubesc că te iubeam.
    Nu-ți voiam dragostea doar pentru mine... deoarece mă înțepa regulat, încet, acid gândul că avându-te o să te pierd.




marți, 30 septembrie 2014

Du-te la somn, iubire...

Du-te la somn, iubito... se naște ajunul zilei, iar fulgerele nu mai contenesc;
de umbre și lumini pe perne eu nu pot să te mai feresc.
Grămezi de lacrimi se răstoarnă și încep să doară,
iar trupul tău arcuit printre cearceafuri îmi este deja povară.
Du-te la somn, iubite... nu vreau să mă mai gândesc;
în drum, de-ale tale lacrimi, m-am săturat să mă opresc.
Tu nu mă iei în seamă, dar îți spun a nu știu câta oară
că iubirea ta nu-mi mai este nici cruce, nici comoară.

vineri, 8 august 2014

Transplant iluzoriu

     Spunea că mă voia așa cum eram... însă eu nu mă mai voiam de mult. M-aș fi închis într-o încăpere cu el doar pentru a scăpa de mine; pentru a fi acaparată... tristețea lui îmi părea mai năstrușnică decât a mea... era răzvrătit, eu eram ușor adaptabilă... își exprima nemulțumirile în timp ce eu le înveleam cu grijă în cel mai fosforescent zâmbet; un zâmbet ce avea atâta putere încât mă întărea în instinctul naiv de optimism salvator. Dar pot să dezmint tot ce am spus; uneori îmi închipuiam cum l-aș elibera din fotografiile alb-negru în care își îngloba viața. Apoi m-am razgandit. Am renunțat de mult la martirul îndrăgostit ce se manifesta permanent în mine. În plus, cum poți resuscita pe cineva dacă tu ești în comă? Două lemne putrede plutind nu sunt cu nimic mai satisfăcătoare decât unul singur. Și de ce i-aș fi întinat individualitatea? N-aș fi vrut să îi perturb ambianța în care se complăcea doar pentru că eu nu mă săturam de propria melancolie. Mă temeam să analizez amănunțit pornirile în ceea ce îl privea... aveam certitudinea că voi descoperi o trăire ce nu aș fi fost capabilă să mi-o asum, să o mânuiesc... aveam un catalog de stări predefinite în care îmi era impropriu să adaug o nouă definiție... definiția formei de zvâcniri sufletești pe care el a semănat-o în mine...
    Când ploaia a plecat am pierdut firul gândurilor îmbacsite de reluarea lor. Stăteam în balta speranțelor mele și îmi puteam auzi ropotul inimii ce mai-nainte fusese estompat de ropotul stropilor, al speranțelor mele căzute din pestrițul aproape palpabil al norilor.
    Am sperat că voi asurzi... nu-mi puteam suporta slăbiciunea inimii ce se manifesta printr-un strigăt menit să devină ecou doar în interiorul meu. Lumea era antifonată la cerințele mele... în final, de ce le-ar fi păsat de ce aș vrea eu să găsesc în mine, în jurul meu?
    Împrejurul a reprezentat mereu un strat incorigibil al vieții mele. Îl ignoram cu sfințenie până când în unele momente stupoarea mă suprima și refulam plină de năduf, împotriva a tot... pentru că mă bântuia constant ideea că totul se leagă. Așadar, începusem să mă panichez la fiecare semn ce prevestea noțiunea de înlânțuire... lanțurile trofice ale sentimentelor oamenilor sunt mai sângeroase și morbide decât orice alt instinct primitiv de supraviețuire.
    Nu am înțeles niciodată de ce oamenii nu se respectă între ei doar pentru că nu se respectă pe ei înșiși!


marți, 3 iunie 2014

Răsuflet

    Surâsul îi era încă prezent în colțurile oglinzilor, însă repirația lui părea ceva iluzoriu. Îi căutam mâinile pe corpul meu, dar îl simțeam cutreierând alte meleaguri feminine. Nu îl chemam niciodată pentru că ajunsesem să-mi văd durerea precum putere și confundam lacrimile dorului cu ale oboselii. Toată repulsia mea față de somn dispăruse, căci uneori reușeam să-l visez și mâinile sale prindeau viață alături de gândurile mele renegate. Îl priveam câteodată în adâncul meu și aveam impresia că îl păstram în amintiri mai luminos decât era. Nu înțelegeam cum am ajuns să fac din el un ideal de iubire fără să observ din timp că eul său și iubirea nu se împăcau. Mă certam des cu mine pentru că nu așteptasem să-mi tapițez un ideal, ci plecasem la "vânătoare" fără să știu ce țintesc și  fără să iau în calcul că s-ar putea să fiu eu cea vânată. Între timp cred că am reușit să mă iert și să mă conformez cu gândul că nu sunt o fire răzbunătoare. Ca rezultat... îmi rămâne să-i rămân. Și am reușit... capitulasem cu ideea că aveam statutul de microb în viața sa... un microb de soiul: te naști cu el, trăiești cu el, se mai activează uneori doar pentru a-ți reaminti că este mereu acolo. Acum nu mai eram singura infectată de parfumul repirației sale, dar nu spun infectată deoarece mereu am adorat mirosul buzelor lui dinainte să mă sărute.