Andra Scarlett

Andra Scarlett

marți, 10 septembrie 2013

Abandonul

    La fiecare răscruce pe care am avut-o de înfruntat am fost singură. Și de fiecare dată am ajuns în acele puncte critice încercând să urmez iubirea, să mă dăruiesc spontan și necondiționat, să-mi împart viziunea și încrederea cu suflete ce păreau dornice de mine, fie ele amoruri sau prietenii.
    Dar te baricadezi, mai ales când principiile tale sunt izgonite și treptat înlocuite de plasticitatea unor dorințe externe, egoiste. Dar tu speri... pentru că acest „extern” se infiltrase maiestuos în cercul tău, determinându-te să faci abstracție de caracterul lui parazitar.
    Și nu poți lupta singur pentru a prelungi cursul unei împletituri ce nu o voiai nicidecum constantă în zvâcniri, ci încununată cu dragostea simplă ce se predă în favoarea duetului.
    Dar cel mai dureros este atunci când nu poți să țipi; atunci când întorci tornada împotriva ta și nu reușești să întreți decât efectul de termită asupra propriei fericiri. Corpul refuză să te mai servească și toată vitalitatea ți se transferă în minte, unde lovind și lovind necontenit cu analize, nu produce decât o confuzie statornică și epuizantă ce te blochează în turul vicios al acelorași întrebări. De cele mai multe ori aceste întrebări nu au răspuns; doar experiența te va ajuta să construiești unul.
    Și nu știi cum să pleci... și nu știi cum să scapi din acel abrupt în care te-au abandonat și alții, iar acum te abandonezi și tu.
    Însă conștientizezi că va fi bine, că vei redobândi lumina... dar nu vei uita ce-ai pierdut... ce ți-a fost prădat... vei purta doliu pentru speranțele tale, iar amintirile îți vor transmite nemiloase condoleanțe.
    Te ridiculizezi, suferi, te compătimești, apoi speri din nou. Începi să te obișnuiești cu aerul infect al trăirilor și reîncepi același drum. Te complaci în ideea că ai trecut peste prăpastia cea mare, dar omiți că ai trecut și peste tine.

duminică, 1 septembrie 2013

Impunerea uitării

Ce trist să iubești un vis,
Iar din viață să-ți lipsească duhul promis.
Să speri la buze îndepărtate,
Ce nu-ți vor mai fi vreodată predate.
Să aștepți cuvintele din amintiri
Să-ți revină cu același ecou în trăiri.
Să-ți zărești idealul înfrânt
Pentru că n-ai calmat morile de vânt.
Să ți se picure în suflet uitarea,
Stingându-ți lava ce-ți era chemarea.
Să ți se strige aproape cântând
Că nu mai ești minunea ce te vedea întruchipând.
Să ți se impună un suflu estompat
De către o iubire ce deja te-a uitat.