Andra Scarlett

Andra Scarlett

duminică, 3 februarie 2013

Asta spunea el


    Și am cunoscut o fată... era ea... era o simplă fată, o anonimă... puțin ciudată ce-i drept... dar atât de plăcută și de liberă în mișcări, încât părea fluidă... părea exact apa de fântână de care aveam nevoie.
    Nu-i vorbeam des, dar când o făceam îmi era tare dificil să nu mă reîndrăgostesc de cuvintele ei întortocheate și nuanțate.
    Nu era foarte frumoasă... era doar frumoasă... dar o frumusețe dulce, copilăroasă, cu trăsături fine, legate simetric de o pensulă ce nu s-a sfiit să surprindă prin urmele sale.
    Îmi vorbea mult și despre multe. Punea accent pe detalii și nu lăsa loc de interpretări. Îmi savura subtilitățile, făcându-mă să cred că le ignora; dar eu știam că, de fapt, exagerează analizându-le si, de aceea, nu voia să le exprime.
    După cum spuneam, îmi făcea plăcere să o ascult, dar nu cred că aș fi păstrat-o. Îmi capta mereu atenția... și totuși, simțeam că nu mă pot mula pe stilul ei. Era precum o agendă plină de replici mărețe, dar care nu-și arătau mereu originea. Cum ajunea ea să gândească atâtea? Mă depășea și mă speria răspunsul. De multe ori eram pe același braț al râului, dar ea avansa de parcă ar fi plouat... și mă lăsa câteodata drept aluviune. În acele momente o idolatrizam. Adică o găseam ireală și sublimă. Sublimă ca un tot necesar, pe care doar cu intense eforturi îl puteam obține.
    Pe atunci, nu eram dispus să urmez o altă persoană: doar experimentam. Deși niciodată nu eram eu cel care abandona. Poate că ele realizau ideile mele și se credeau folosite. Nu eram un om rău... eram doar nehotărât... sau poate prea inflexibil în credințele mele. Cât de gravă putea fi o asemenea trăsătură? Poate nu foarte... dacă principiile mele ar fi avut și o bază. Dar nu, eu eram astfel pentru că așa voiam să fiu. Era o nouă haină a sufletului meu. În timp, am început să port și îmbrăcăminte mai uzată.
    Ea mă asculta pregătită să-mi răspundă; mă înțelegea și nu mă judeca. Era un receptor remarcabil, exemplar. Reușea să mă facă să mă simt interesant. Cred că acesta era marele ei atuu față de celelalte.
    Motivul pentru care îți povestesc acum despre ea este ușor: nu am aflat niciodată cum mi-ar fi fost zilele cu ea, diminețile cu ea, săptămânile cu ea acolo, mereu alături de mine. Era un spirit zburdalnic, ce nu-l pot uita; un fel unic de a percepe viața. Avea o jovialitate molipsitoare. Mă încălzea, fără să mă sufoce, dar nu eram capabil să percep corespunzător această senzație. Era o aromă bizară pentru că mă șoca prin realismul său, ce pătrundea celelalte trăsături enumerate.
    Cel puțin... nu mă simt vinovat pentru că aș fi înlăturat-o... și nici pentru că aș fi înfricoșat-o, determinând-o să plece... ea a murit subit.
    Obișnuia să-mi spună „ somn ușor ” fără să știe că nu avea cum să fie astfel după discuțiile noastre roditoare, care sădeau în mintea mea scenarii gradate în chip armonios, căpătând apoi viață în visele mele.
    Obișnuia să-mi spună „ somn ușor ”, dar ultimele vorbe pe care mi le-a adresat au fost „mai vorbim” , lăsând în mine speranța vie ce nu a mai fost materializată... pentru că acum, de atunci, doar eu îi mai vorbesc.