Andra Scarlett

Andra Scarlett

joi, 31 octombrie 2013

Imagini de pretutindeni

    Încetul cu încetul, viața își calmează pulsul. Privești luminile orașului și uiți, uiți ce gândeai acum ceva timp, pe aceleși străzi.
    Observi că îți poți nivela tristețea chiar dacă iluziile tale se tânguiesc în vid. Avantajul vidului este că-l poți delimita oriunde; îți poți forma spații de vid, precum o tablă de șah și le poți umple cu ce sentimente poftești. Ai în față o multitudine de culori ce se joacă cu stabilitatea ta emoțională. Nu plânge! N-ai vrea să le mânjești splendoarea...
    Ți-ai pierdut aptitudinea de a gândi cu voce tare; îți repetai des întrebarea "Cum rămâne cu sentimentele noastre? " , dar acum înghiți în sec suspinul și dinții sunt strajă pentru cuvintele ce nu-și găsesc ordinea logică.
    Te simți pretutindeni privită și molestată, mustrată de imaginea persoanei ce te credeai a fi. Unde ți-e arsenalul de investigații si intuiții? Unde s-a dispersat puterea și concentrarea? Când ai renunțat la scut? Dar nu-i nimic... și cerul are ochii săi, pregătiți să oglindească ceea ce cauți.

marți, 10 septembrie 2013

Abandonul

    La fiecare răscruce pe care am avut-o de înfruntat am fost singură. Și de fiecare dată am ajuns în acele puncte critice încercând să urmez iubirea, să mă dăruiesc spontan și necondiționat, să-mi împart viziunea și încrederea cu suflete ce păreau dornice de mine, fie ele amoruri sau prietenii.
    Dar te baricadezi, mai ales când principiile tale sunt izgonite și treptat înlocuite de plasticitatea unor dorințe externe, egoiste. Dar tu speri... pentru că acest „extern” se infiltrase maiestuos în cercul tău, determinându-te să faci abstracție de caracterul lui parazitar.
    Și nu poți lupta singur pentru a prelungi cursul unei împletituri ce nu o voiai nicidecum constantă în zvâcniri, ci încununată cu dragostea simplă ce se predă în favoarea duetului.
    Dar cel mai dureros este atunci când nu poți să țipi; atunci când întorci tornada împotriva ta și nu reușești să întreți decât efectul de termită asupra propriei fericiri. Corpul refuză să te mai servească și toată vitalitatea ți se transferă în minte, unde lovind și lovind necontenit cu analize, nu produce decât o confuzie statornică și epuizantă ce te blochează în turul vicios al acelorași întrebări. De cele mai multe ori aceste întrebări nu au răspuns; doar experiența te va ajuta să construiești unul.
    Și nu știi cum să pleci... și nu știi cum să scapi din acel abrupt în care te-au abandonat și alții, iar acum te abandonezi și tu.
    Însă conștientizezi că va fi bine, că vei redobândi lumina... dar nu vei uita ce-ai pierdut... ce ți-a fost prădat... vei purta doliu pentru speranțele tale, iar amintirile îți vor transmite nemiloase condoleanțe.
    Te ridiculizezi, suferi, te compătimești, apoi speri din nou. Începi să te obișnuiești cu aerul infect al trăirilor și reîncepi același drum. Te complaci în ideea că ai trecut peste prăpastia cea mare, dar omiți că ai trecut și peste tine.

duminică, 1 septembrie 2013

Impunerea uitării

Ce trist să iubești un vis,
Iar din viață să-ți lipsească duhul promis.
Să speri la buze îndepărtate,
Ce nu-ți vor mai fi vreodată predate.
Să aștepți cuvintele din amintiri
Să-ți revină cu același ecou în trăiri.
Să-ți zărești idealul înfrânt
Pentru că n-ai calmat morile de vânt.
Să ți se picure în suflet uitarea,
Stingându-ți lava ce-ți era chemarea.
Să ți se strige aproape cântând
Că nu mai ești minunea ce te vedea întruchipând.
Să ți se impună un suflu estompat
De către o iubire ce deja te-a uitat.

miercuri, 7 august 2013

Cugetări pasagere

    Am căutat îndelung, însă dragostea merită trăită în doi, nu în trei, nu între o sută de suflete condimentate diferit . Toate aceste iubiri pasagere nu reușesc decât să se alimenteze din tine, precum sugativele palide care opresc cerneala din dorința ei de a se extinde; travestind-o, impunându-i un design hain, limitat, ce le satisface pe moment fadul ființei... pentru că iubirile trecătoare îți restrâng orizontul în care te așteaptă iubirea eternă ce ar putea deveni orizontul însuși. Ele vor reuși să te preschimbe, să te marcheze, să te deformeze una câte una, câte puțin, iar dragostea ta va trece pe lângă tine fără să te mai recunoască.
    Iubirea este sferică, te încoronează în marșul sufletelor împlinite... în timp ce ”amorurile” sunt rectangulare, ți se suprapun înlăturând rotunjimile nedorite, făcându-ți colțuri ce-ți vor zgâria dragostea. Ai curajul să riști să o pierzi? Să o desfigurezi, contribuind la rândul tău la această reacție în lanț? Legături ce lasă în urmă doar suflete hidos ornamentate cu diferite tipuri de cerneală, ce nu se asortează si nu se vor stabliza din nou într-un tot plăcut.
    Ai curajul să mori încet între doze de extaz și să-ți abandonezi posibilitatea unei veșnice, liniștite împliniri?
    Ai curajul să-ți renegi forma inițială care este așteptată de piesa corespunzătoare ei? Să te automutilezi înlocuindu-ți astfel sufletul ce-ți fusese predestinat, cu un altul a cărei formă reală n-o vei afla poate niciodată?
    Dacă da, atunci amintește-ți că riști să nu-ți mai găsești o pereche ideală, să rămâi veșnic voiajorul după care ai tânjit la început;  pierzându-ți rădăcinile sau ele realizând că nu mai pot alimenta frunzele pe care le-ai creat printr-un drept divin însușit necugetat.
    Dar cum putem ști dacă perechea noastră se păstrează intactă pentru noi? Dacă continuăm căutarea unui ceva ce nu mai există? Dar dacă tocmai acest eu amputat își are o pereche predestinată și trebuie să eliminăm, să modificăm, să experimentăm pentru a fi concordant cu ea?

luni, 22 iulie 2013

Afect advers

    Tu nu ai înțeles de ce aveam eu nevoie, eu nu ți-am înțeles iubirea. Curând, bujorul nostru înflorea și sărăcea în același timp. Preaplinul frumosului petalelor le dobora rapid, ele căzând pe platoul lunatic al amintirilor noastre. Se uscau parfumat și rămâneau ca niște urme sângerii pe argint. Am încercat să le salvez, deschizând o carte și dorind să le presez între eternul cuvintelor. Însă structura lor, umplută de sentimente chimicale, spontane, le-a indus o putrefacție nefericită.

    Oare se poate naște reversibilul? Ca două suflete separate să graviteze circular în jurul unui timp comun, acționând simultan fără să se rănească reciproc? Oare iubirea statornică a unui „tu” poate conviețui cu iubirea deplină a eului? Oare dragostea necondiționată are puterea să mutileze personalitatea celui iubit? Oare două suflete legate voluntar se pot odihni nepieritor unul într-altul?

duminică, 19 mai 2013

Mări din noi

Aspiri spre mări de zerouri
Și nu observi că te pierzi în cavouri.
Chiar dacă sunt sus:
Tot limite sunt!

Aparențe jucate concret
Au ajuns la momentul scadent.
Te scarpini, te miri, te aprinzi
Și nu ai ce mască să surprinzi.

Evulsia completă de noi-
Descoperiți, încețoșat, aproape goi-
Mă duce din aproape-n aproape
La cadre jalnice, deloc estompate.

Frunze ce țipă la nori,
De oboseală, de gelozie deseori;
N-au fețe conturate fierbinte
De sentimente inoportune și-apoi izgonite.

Umbre de tine în fiecare om
Închegate în leș cu aspecte de bufon
Mă determină să mă complac în amuțire,
Să reneg orice tip de simțire.

Ne pierdem reciproc, spiralat,
În scenarii ivite forțat.
Iar sufletul nu are răgaz
Să creadă în mări de topaz.

Riscăm naiv, fără miză
Visând la un unghi, pe faleză,
Dar doare marea ticsită
De suflete însușite prin mită.

miercuri, 15 mai 2013

Hotarul ibovnicei

Pahare sticloase se sparg în ai tăi ochi,
Geme sângele-n ele, iar eu îți cânt.
N-ai suflet de primăvară, ai păienjeni sub piele
Și n-am mărginiri în panglici spre tine.
Grădină culeasă timpuriu ți-e vocea,
Uscată și caldă precum asfaltul de vară.
Ocrul ființei tale se dizolvă treptat,
Iar eu te admir cu buzele ude.
Cămașa ți-e lagăr frumos ambalat
Și florile ce ne-nconjoară îți sunt coroane.
Nu ești împărat, ci doar lividul ce va fi uitat
Chiar și de mine...
Dar îți promit că-ți voi fi amantă în neant.

vineri, 29 martie 2013

Umbră de pirat

    Ochii îi cădeau în colţuri opuse, răpuşi de pleoapele plumburii brăzdate cu aţe de un violet turbat. Pieptul îi ţipa a roşu, sânii îi tremurau în caruselul frisoanelor. Buzele reconstituiau Marele Canion, cu erupţii constante de sare roşie care aducea amurgul peste dinţii ei. Mâinile se împerecheau şi se frământau frenetic conferind iluzia de foc. Ea se scurgea neîndemânatic printre firele de păr ce-i susţineau capul spre cer. Arăta asemenea unei corăbii de piraţi eşuate. Străpunsă şi sudată. Cu umbra fadă a spiritului răzvrătit căutându-şi un nou corp. Da, asta era, un suflet de pirat care nu-şi mai găsea marea.

vineri, 15 martie 2013

Un altfel de toamnă

    Haide, iubire, alegeți ultimele cuvinte! Străduiește-te, te rog, cortina mă așteaptă... Îți pândesc încă surâsul de resemnare; ce victorie dureroasă am obținut!
    Dar ce pot face când viața prin ochii tăi arată precum o melodie care moare într-o notă?


    Eram conștientă că înșel cu nerușinare ochii tăi; că mint în fața unor lacrimi nevinovate. Dar îmi era imposibil să nu amăgesc acea privire până când urma să se piardă în detalii.
    Tu sincer te crezi atunci când mă crezi? Te-ai complăcut în cuvintele mele, fără a diferenția omul de personaj; ai preferat să te scufunzi în ape liniștite, decât să înveți să înoți în vârtejuri pentru care nu erai echipat.
    Nu poți crea crengi care să țintuiască ghearele unei păsări călătoare... poți decât să o îngrijești și să o determini să se întoarcă uneori, pentru a-ți readuce mireasma de vigoare.
    Așa că s-ar putea sa doară puțin, dar o să am grijă să nu rămână niciun fir din rădăcină... nicio mângâiere, nicio buză mușcată, nicio privire cristalizată de speranță, nicio peloapă eliberatoare de lacrimi.
    La revedere, iubire! Ne vom regăsi în altă combinație de frunze, în alt colorit sentimental!

duminică, 3 februarie 2013

Asta spunea el


    Și am cunoscut o fată... era ea... era o simplă fată, o anonimă... puțin ciudată ce-i drept... dar atât de plăcută și de liberă în mișcări, încât părea fluidă... părea exact apa de fântână de care aveam nevoie.
    Nu-i vorbeam des, dar când o făceam îmi era tare dificil să nu mă reîndrăgostesc de cuvintele ei întortocheate și nuanțate.
    Nu era foarte frumoasă... era doar frumoasă... dar o frumusețe dulce, copilăroasă, cu trăsături fine, legate simetric de o pensulă ce nu s-a sfiit să surprindă prin urmele sale.
    Îmi vorbea mult și despre multe. Punea accent pe detalii și nu lăsa loc de interpretări. Îmi savura subtilitățile, făcându-mă să cred că le ignora; dar eu știam că, de fapt, exagerează analizându-le si, de aceea, nu voia să le exprime.
    După cum spuneam, îmi făcea plăcere să o ascult, dar nu cred că aș fi păstrat-o. Îmi capta mereu atenția... și totuși, simțeam că nu mă pot mula pe stilul ei. Era precum o agendă plină de replici mărețe, dar care nu-și arătau mereu originea. Cum ajunea ea să gândească atâtea? Mă depășea și mă speria răspunsul. De multe ori eram pe același braț al râului, dar ea avansa de parcă ar fi plouat... și mă lăsa câteodata drept aluviune. În acele momente o idolatrizam. Adică o găseam ireală și sublimă. Sublimă ca un tot necesar, pe care doar cu intense eforturi îl puteam obține.
    Pe atunci, nu eram dispus să urmez o altă persoană: doar experimentam. Deși niciodată nu eram eu cel care abandona. Poate că ele realizau ideile mele și se credeau folosite. Nu eram un om rău... eram doar nehotărât... sau poate prea inflexibil în credințele mele. Cât de gravă putea fi o asemenea trăsătură? Poate nu foarte... dacă principiile mele ar fi avut și o bază. Dar nu, eu eram astfel pentru că așa voiam să fiu. Era o nouă haină a sufletului meu. În timp, am început să port și îmbrăcăminte mai uzată.
    Ea mă asculta pregătită să-mi răspundă; mă înțelegea și nu mă judeca. Era un receptor remarcabil, exemplar. Reușea să mă facă să mă simt interesant. Cred că acesta era marele ei atuu față de celelalte.
    Motivul pentru care îți povestesc acum despre ea este ușor: nu am aflat niciodată cum mi-ar fi fost zilele cu ea, diminețile cu ea, săptămânile cu ea acolo, mereu alături de mine. Era un spirit zburdalnic, ce nu-l pot uita; un fel unic de a percepe viața. Avea o jovialitate molipsitoare. Mă încălzea, fără să mă sufoce, dar nu eram capabil să percep corespunzător această senzație. Era o aromă bizară pentru că mă șoca prin realismul său, ce pătrundea celelalte trăsături enumerate.
    Cel puțin... nu mă simt vinovat pentru că aș fi înlăturat-o... și nici pentru că aș fi înfricoșat-o, determinând-o să plece... ea a murit subit.
    Obișnuia să-mi spună „ somn ușor ” fără să știe că nu avea cum să fie astfel după discuțiile noastre roditoare, care sădeau în mintea mea scenarii gradate în chip armonios, căpătând apoi viață în visele mele.
    Obișnuia să-mi spună „ somn ușor ”, dar ultimele vorbe pe care mi le-a adresat au fost „mai vorbim” , lăsând în mine speranța vie ce nu a mai fost materializată... pentru că acum, de atunci, doar eu îi mai vorbesc.