Andra Scarlett

Andra Scarlett

joi, 22 noiembrie 2012

Fluxul lui


    Veselia îmi era căptușită cu surâsuri improvizate. Liniile buzelor plagiau îndoielnic amintirile zâmbetelor. Pleoapele se năpusteau ca o avalanșă peste hidrosfera globului ocular, revărsând asupra universului pomeților toată durerea materializată.
    Lacrimile plonjau în cafea, murdărindu-se. Glasul îmi dezertase. Iar gândurile mi se rezemau amețite de pereții iluziilor ce se spulberau la fiecare lovitură dată de cuvintele sale.
    Atunci am realizat că oamenii vor, de fapt, doar iluzia adevărului.  Când îl întâlnesc nu au ce face cu el. Comoditatea trăirii în mister este mai prielnică, mai roditoare.
    Marea din ochii săi era și ea străpunsă de fulgere, însă valurile nu depășeau niciodată granița genelor ce biciuiau, clipind des, violetul fin al cearcănelor.
    Dar ochii mei erau deja plânși prea mult și corpul îmi părea că se va surupa. Am continuat să-i ascult fluxul sentimentelor fără a mai riposta... căci știam că-mi voi primi iertarea la reflux.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Ceartă în regat

    Două stele mărșăluiau diametral opuse, cu luna drept punct de sprijin. Iar plânsul lor celest, cu lacrimi de argint, punctate, striga în tăcerea eternă pentru evadare. Dar eternitatea lor este doar un punct față de eternitatea eului.
    Luna, la rândul său, se scurgea peste nori, fiind reflector nemuritor al orizontului. Plângea și ea. Dar în feminitatea sa obișnuita, își lăsa ancorele strălucitoare, calmă și generoasă, uitând de durerea singurătății ei.
    -Tu, lună, îmi ești pată răsărită din păcat. Mă întinezi cu paloarea ta aducătoare de plânsete. Îmi ești început de sfoiag; drojdie umflată în măreția catifelei mele. Aș vrea măcar norii să-ți acopere nuditatea mucegăită.
    -Și tu ce-mi ești, cerule întunecat? Negură venită din iad să mă secătuiască; voal opac de vise și detronator de speranțe. Tu îmi accentuezi pustietatea. Eu îți sunt coroană pe nulitatea-ți eternă!
    Una din stele, agasată, spuse cu tonul crescând:
    -Voi doi, capete ale aceluiași balaur, vă îmbinați fără să știți precum extremele ce se dilată. Uitați că lumea nu-i surdă la nelămuririle nemuriri voastre. Eu sunt o pâlpâire tristă și schimbătoare; nu-mi păstrez culoarea de neam. Iar voi, reprezentanții neasemuiți al unor ranguri opuse; voi vă certați pentru griul ce l-ați urî dacă l-ați dobândi. Vă reneg, vă reneg și eu și suratele ce-mi sunt oglindă!
    A doua stea aștepta exasperată; făcea abstracție de lumina ei devenită pasivă și-și chema, în gând, fără rezultat, iubirea de sine. Ideea de unicitate îi era refuzată de vorbele surorii ei mai revoltate. Dar nu mai plângea, căci știa că și-ar pierde definitiv măreția deja provizorie, dăruind-o fără drept de apel eternității.
    Iar eu... eu spun că luna este o văduvă albă ce încă iubește iubirea.