Andra Scarlett

Andra Scarlett

joi, 20 decembrie 2012

Lipici?


    Și am privit înapoi în paginile zdrențuite și parfumate... m-am pierdut... un puzzel ce nu mai arăta precum mi-l imaginasem în acel prezent... m-am gândit să rămân... era o capcană... era o prăpastie... o umbră... un adânc infinit... risc, risc să mă agăț într-un miraj care acoperă o pânză, a unui păianjen ce mi-a anticipat mereu sosirea.
    [...]
    M-am lovit de un curcubeu: era spart, dar nu l-am spart eu prin căderea mea... era deja desfigurat de la atâtea reîntoarceri... parcă îl aud strigându-mi: „Ai mai fost aici; mă mai cauți mult?”
    M-am supărat... dar nu prea am ce controla, alte puteri mă controlează... ciudat... arăt ca o rândunică îmbufnată din caricaturile pământești.
    Pfiu, acum mai sunt și o caricatură... de parcă nu eram înzestrată deja cu alte denumiri prostești... și totuși sună amuzant... poate o să uit că nu am și eu o definiție drept etichetă de recunoaștere.
    Revenind. A, da, eram în cădere liberă... mă rog, încă sunt.
    Următoarea țintă? Ei da, deja ceri prea mult... dar nu mă surprinzi... păi e nu e nevoie de vreo țintă... eu mereu mă izbesc... sunt ca un magnet... sau ele sunt magnete pentru mine... se poate să fim cu toții magneți, dar de poli opuși... oameni, obiecte, mișcări, toți niște magneți zgâriați... o grămadă haioasă de magneți... nu încerca să mă contrazici... aproape urmăresc un fir logic aici... odată și odată... oricât de bine te-ai îmbina tu, ca un ceva, cu un altceva... tot vă veți ciocni.
    Stai puțin... Stop! Ți-am mai zis să mă oprești când încep să dramatizez!
    Of... iar m-am supărat.
    [...]
    Acum unde am ajuns? Uite că m-ai ținut de vorbă și m-am rătăcit de tot... cum e posibil să nu am o hartă a amintirilor mele? Mda... dacă nu am avut lipici la momentul potrivit... să le unesc pe alocuri... era bun si aracetul... măcar soci puteai să-mi împrumuți... ok, ok, știu că îți trebuie și ție... dar pentru câteva minute pierdeai o amintire... în schimb eu... uite cum arată acest loc... numai culori încâlcite... sunete suprapuse... să nu mai menționez de cronologia inexistentă... of... iar oftez, parcă sunt obosită... ce enervant.
    Ce spui tu? Să încerc acum să le ordonez?! ... pfff... tu când te străduiești să gândești, formulezi și mai multe prostii decât de obicei.
    Ah, îmi cer scuze... sunt puțin nervoasă... iar am uitat de unde am început și uite că m-am lovit de alt plânset aruncat pe aici... ce dezastru!... oare un zâmbet n-am lăsat și eu în zona asta?
    [...]
    Alo, mai ești cu mine cu mine?... O, perfect... acum te ascunzi... fii liniștit... o să vorbesc în continuare... deși nu știu cum o să te mai găsesc și pe tine pe aici... sper totuși că te ascunzi intenționat în apropiere... dar îți spun sincer... dacă îmi pierzi urma... dacă mă ignori pentru câteva minute... s-ar putea să nu mă mai reîntâlnești.
    [...]
    M-am plictisit de jocul ăsta, să știi! ... gata, m-ai pierdut... sau poate eu te-am pierdut fără să îmi dau seama... ah, acum realizez că iar nu aveam lipici.

joi, 22 noiembrie 2012

Fluxul lui


    Veselia îmi era căptușită cu surâsuri improvizate. Liniile buzelor plagiau îndoielnic amintirile zâmbetelor. Pleoapele se năpusteau ca o avalanșă peste hidrosfera globului ocular, revărsând asupra universului pomeților toată durerea materializată.
    Lacrimile plonjau în cafea, murdărindu-se. Glasul îmi dezertase. Iar gândurile mi se rezemau amețite de pereții iluziilor ce se spulberau la fiecare lovitură dată de cuvintele sale.
    Atunci am realizat că oamenii vor, de fapt, doar iluzia adevărului.  Când îl întâlnesc nu au ce face cu el. Comoditatea trăirii în mister este mai prielnică, mai roditoare.
    Marea din ochii săi era și ea străpunsă de fulgere, însă valurile nu depășeau niciodată granița genelor ce biciuiau, clipind des, violetul fin al cearcănelor.
    Dar ochii mei erau deja plânși prea mult și corpul îmi părea că se va surupa. Am continuat să-i ascult fluxul sentimentelor fără a mai riposta... căci știam că-mi voi primi iertarea la reflux.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Ceartă în regat

    Două stele mărșăluiau diametral opuse, cu luna drept punct de sprijin. Iar plânsul lor celest, cu lacrimi de argint, punctate, striga în tăcerea eternă pentru evadare. Dar eternitatea lor este doar un punct față de eternitatea eului.
    Luna, la rândul său, se scurgea peste nori, fiind reflector nemuritor al orizontului. Plângea și ea. Dar în feminitatea sa obișnuita, își lăsa ancorele strălucitoare, calmă și generoasă, uitând de durerea singurătății ei.
    -Tu, lună, îmi ești pată răsărită din păcat. Mă întinezi cu paloarea ta aducătoare de plânsete. Îmi ești început de sfoiag; drojdie umflată în măreția catifelei mele. Aș vrea măcar norii să-ți acopere nuditatea mucegăită.
    -Și tu ce-mi ești, cerule întunecat? Negură venită din iad să mă secătuiască; voal opac de vise și detronator de speranțe. Tu îmi accentuezi pustietatea. Eu îți sunt coroană pe nulitatea-ți eternă!
    Una din stele, agasată, spuse cu tonul crescând:
    -Voi doi, capete ale aceluiași balaur, vă îmbinați fără să știți precum extremele ce se dilată. Uitați că lumea nu-i surdă la nelămuririle nemuriri voastre. Eu sunt o pâlpâire tristă și schimbătoare; nu-mi păstrez culoarea de neam. Iar voi, reprezentanții neasemuiți al unor ranguri opuse; voi vă certați pentru griul ce l-ați urî dacă l-ați dobândi. Vă reneg, vă reneg și eu și suratele ce-mi sunt oglindă!
    A doua stea aștepta exasperată; făcea abstracție de lumina ei devenită pasivă și-și chema, în gând, fără rezultat, iubirea de sine. Ideea de unicitate îi era refuzată de vorbele surorii ei mai revoltate. Dar nu mai plângea, căci știa că și-ar pierde definitiv măreția deja provizorie, dăruind-o fără drept de apel eternității.
    Iar eu... eu spun că luna este o văduvă albă ce încă iubește iubirea.

vineri, 26 octombrie 2012

Te așteptam să pleci

Bule de săpun pe post de vise,
Sparte în apus de fețe ninse.
Vapori de parfum picură în zare,
Pe aripa rănită a unei păsări călătoare.

Oglinzi fumurii pe jos întinse,
Sparte de călcâie prea încinse.
Aleargă vântul printre albe coridoare,
Înrămate de pânza nesfârșită de paloare.

Așteaptă flăcările să fie aprinse,
De ferestrele de raze neatinse.
Gem vietăți prinse în strânsoare,
Printre crengi  îmbolnăvite de-o cenușie culoare.

Și tocmai când bradul se trezise,
Iar liniștea acceptării revenise,
Iarna se lăsă asurzitoare...
Să piară, încet, în apă stătătoare.

Ploaie din pipetă

Dă-mi dragoste c-o pipetă, să-mi fie elixir
De vise și speranțe, expuse pe un fir.

Dă-mi nori si ploi ascunse, prin ochi de cer mărite,
Dă-mi nopți, furtuni pierdute, de spirite pătrunse.

Mai dă-mi încă o șansă
Să-ți vin cu voiciune...
Să plâng în fața ta-
Să te aștept, minune!

marți, 2 octombrie 2012

Popasul

Îmi tremură aerul în jur,
Iar tu-mi ești iubire fără țel.

Te adopt, te protejez, te refac,
Iar la final îți pun aripi să zbori.

Sunt o clinică de reanimare,
Un salon de îmbunătățire.

Mi-ești pacientul cel mai drag
Și iubitul fără de speranță.

Te spăl de amărăciuni
Și te pudrez cu vise.

Mă îmbrățișezi, mă prinzi fără suflare,
Dar uiți mereu de mine.

Te ating cu dovezi de candoare,
Dar zelul tău nu mă țintește.

Ai iz de lipitoare,
Dar mi-ești stafie- imaterial.

Ești un călător,
Iar eu iti sunt o oază;
Mă idolatrizezi timpuriu,
Apoi în drum- mă lași.

duminică, 30 septembrie 2012

Schimbarea peisajului din ochi

Pe fundalul ochilor salcâmii
Te-am văzut aplecat spre alt destin;
Te simțeam pierdut în vârtejul tentațiilor
Și nu te mai voiam pătat de soartă...

Mi-am stăpânit tulburarea ochilor
Și mâlul bolovănos nu l-ai putut detecta,
Dar genele mi-erau umezite strălucitor
De lacrimi înăbușite și-mbâcsite.

Te-am acceptat din nou pe platforma inimii,
Însă zvâcnirile iubărețe mi se domoliseră.
N-am mai crezut în sclipirea drăgăstoasă
Ce ochii ți-o etalau nonșalant.

Mi-am format un tablou perfect, delicat,
Pe care mi-l afișez la trezire;
Dar este tocit pe la colțuri și culorile sunt șterse
De fapte pe care le-ai săvârșit fără pudoare.

Acum te chem la fel de des,
Dar numai cu vocea fără inflexiuni,
Căci sufletul nu te mai strigă.

Când ai fugit în recunoaștere
Pe alte câmpii deschise-
Drumul spre culmiile iubirii mele ți s-a șters.

vineri, 28 septembrie 2012

Mândria unei comori

    Nu voiam să-mi cred simțurile când am realizat  cât egoism mi-a fost aruncat peste sprâncene. Câtă mândrie s-a prelins pe gene si mi-a picurat pe buze, reînviind cuvinte suspect de sigure, parcă sfințite de egoul umflat.
    Stoluri de mâhnire s-au avântat pe plaiurile sufletești, dar au fost rapid dizolvate de trufia ce-mi este la fel de eterna ca și spiritul.
    N-am suferit niciodată pt ce-am pierdut, ghidată de ideea neclintită că pot fi, că eu sunt suficient și satisfăcător.
    Idei sidefate s-au prins in panglica planurilor mele, iar cât timp exista  un scop bine cladit, amibiția își relua regatul ființei mele,
    Oamenii sunt călători în timp și-n spațiu, iar timpul și spațiul meu sunt la fel de excursioniști. N-am primit nimic legat cu fundiță, iar eu nu mă ofer împachetată pompos. Nu m-am străduit să pun lacăt și să dețin chei pentru siguranța stabilității elementelor din viața mea. Am fost stâlp de încredere pentru orice lampă obosită, pâlpâindă, dar nu m-am lăsat securizată.
    Cel mai concret lucru din viața ta ești tu. Nu te lăsa amanet! Fii comoara ta!

marți, 11 septembrie 2012

Iubite drag

Paradisul meu pierdut
Scris din stele de temut

Notă de sub portativ,
Zâmbet de visător naiv.

Armonia mea din zori;
Balsam de flori, năucitor.

Lacrima-mi de dimineață,
Fir îmbârligat de ață.

Iubite drag
Uitat pe prag

Ia-mă pe timp de maree
Și transformă-mă în cheie.

vineri, 31 august 2012

Mare drum de munte

Bătăile line și pașnice ale frunzelor decupate în valuri-
Păreau că-mi urmează ritmul inimii.

Nori lipsițti de vlagă
Se arcuiau deasupra lor.

Cerul pestriț cu ceață și nămol interstelar
Înghite păsările ce nu-i sunt strajă.

Înaintând cercetășește pe note muzicale fictive...

Fie că-i drum de munte, fie că-i drum de deal
Este aceeași schemă de spirală
Ce găzduiește umbrele din noi.

Dar dacă-i drum de mare- el ne șterge.

marți, 28 august 2012

Suflet milităresc

Mi-aș înrola sufletul să te iubească,
Măcar de-aș ști ce reguli întrevezi...

Mi-aș angaja ochii să te curețe,
De felurite prafuri încrustate fără noimă.


Dacă aș putea ghici
Ce fel de adio trebuie să accept...

Nu-ți cunosc orele,
Nu-ți cunosc alibiurile,

Dacă aș vedea ce pietre te ancorează
Mi-aș azvârli cortul lângă tine
Așteptând contopirea.

joi, 28 iunie 2012

Reacţie în lanţ

Felinar mânios pe frunze moarte.
Cât verde-n ape, dar nu şi-n zare!
Petale supărate pe felinare
Căci sunt ticsite de lumina de la Soare, ele vor culori din ploi.
Şi ploile sunt răzvrătite
Nu vor să se dea decât pe timp de lună,
Dar luna nu se vrea furată
Cu atât mai puţin uzată, ea nu se mai îmbracă...
Iar aura ei, simţindu-se trădată
Se stinge şi cade
Decolorând verdele şi distrugând felinarele.

miercuri, 6 iunie 2012

Renovare interioara

    Propria fiinta imi provoaca suferinta, iar ceea ce ma lumineaza- ma stinge. Imi consuma energia si refuleaza in mine. Zdrobeste pic cu pic materialul dezhidratat, deja prea uzat de procesul initial.
    Renasc, dar nu din cenus, eu n-am schelet de Phoenix. Renasc din sperante si suflete dragi ce-mi alimenteaza sursele imbatranite prea devreme. Imi jelesc silentios increderea naiva si nu reusesc sa deslusesc in ce moment de cadere a cazut si ea definitiv. In ce moment abundenta de rau si deziluzie mi-a furat inocenta pe care o veneram.
    Nu-mi mai gasesc nici templul in care ii sculptasem neindemanatic monumentul impregnat cu fericire.
    De ce nu am harta sufletului meu? De ce mintea ma amageste ca mi-as cunoaste orice colt? De ce am impresia ca mintea mi-e rectangulara si nu infinit incercuita? DE CE SIMT NEVOIA SA DEZMEMBREZ FIACER PARTE CONSTRUIT IN ALTE TIMPURI CU GRIJA SI EUFORIE?

luni, 28 mai 2012

Actualizarea reactiilor

    Desi inima mea zvacnea... nu am vrut sa-mi las venele aflate sub presiune sa imi decoreze trupul. Mi-am controlat impreizibil de subtil clocotul, iar corzile vocale mi s-au acordat instantaneu.
    Chipul reusise demult sa-si pastreze expresia hieroglifica, pierduta cu fiecare trasatura in alt gand. Rareori adopta schingiuit un suras ce parea ca se prabuseste sub cutremurul mut al contextului. Imaginea obrajilor irigati capatase deja statura de exponat prezent doar in amintiri; atat amintirile mele, cat si ale altor suflete ce au gustat din fadele-mi oscilatii intre lejeritatea si plurivalenta.
    Asemenea situatii erau regulate, iar eforturile de a ma stapani erau din ce in ce mai putin solicitate. Aveam un reflex de a nu reactiona vizibil in niciun mod.
    Nu stiam daca imi implantasem aceste reguli din orgoliu sau din satietate de acele momente. Ar fi fost oarecum ridicol sa mai fiu surprinsa de intalniri cu astfel de cuvinte. Nu m-am mai plans nici mie, nici nu am mai analizat fiecare sunet... doar am mai scris un text, sa-mi domolesc sufletul care voia sa uite- nu sa atace. Voia sa strige "hop" si sa sara nonsalant peste tot. Iar eu am decis sa nu-l mai torturez... si asa e jerpelit; i-am cantat "iarta, iarta" pana mi-am adormit si mintea.

Beție în abandon

Ți-ai transfigurat
Neantul în plăceri,
Te-ai lăsat umblat
De lupi efemeri.

Ai abandonat
O luptă zămislită
De soarta cea mai cruntă,
De zei și zmei croită.

N-ai mai crezut în tine
Și ți-ai pierdut puteri
Ce-n har și în mărime
S-au stabilit în ieri.

Te-ai îmbătat năstrușnic
Cu idealuri sparte,
Ai crezut că ești unic
În soartă și în acte.

Precum un tânăr slab
De minte și credințe
Te-ai încâlcit în salbe
Și-n ale sorții ițe.

vineri, 6 aprilie 2012

Ploi furate

Copiii ploii mi-au fost lacas pentru sufletul imbacsit de praful innecacios emanat de oameni resemnati. Pielea nu mi se mai satura de balsamul fara eteri. Le-am studiat spectrul mobilizat in transparenta inselatoare ce le ascunde radacinile. Cand le-am gasit stralucirea fugitiva, instinctul imi striga expresiv: "Fugi, lasa-te absorbita! ". Insa tu m-ai atentionat ca mi-ai trimis ploaia... si m-am simtit dezgolita; dezarmata in fata acestor cuvinte ce-mi parea ca defineau profanarea templului meu temporar. Mi-ai atacat refugiul, iar relaxarea nu m-a mai atins.
Ploaia ameninta ca se putea preschimba facil intr-o natura de amintiri, de vestimentatii trecute, de comemorare a pasiunii mele cu lichior de romanta.
Am faurit pentru tine tridentul armoniei unei iubiri tinere: respect, intelegere, acceptare. Aceasta "iubire" avea un curs simplu, un drum neaccidentat, insa se zareau bucle razlete, extravagante, ce nu aveau suport persistent. Vantul se tot juca, dar directia ei parea stabilita, cu viteza constanta.
Cu toate acestea, ramaneau neasteptate mizerii in spate... fie ele si fire de praf, erau nepotrivite din punct de vedere estetic.
Insa estetica inimii nu tine de combinari de culori... se amesteca din cuvinte si fapte, care de prea multe ori nu se asorteaza cum se spera.
Si totusi iubirea este ramificata, iar diferenta dintre noi doi era ca eu niciodata nu te-as fi lasat sa adormi suparat pe mine.

duminică, 5 februarie 2012

Egoism debusolat

Am fost frapata de fibra neuzata care mi s-a mulat pe fiinta. M-am trezit in flagrantul unei situatii de a carei existenta ma indoiam profound. Sunt un NOR...atat de maret prin inaltarea sa spre infinit, dar atat de fragil precum un miraj. Pentru a putea pluti in neantul nedefinit al fracturilor de senzatii, iti pierzi densitatea... sau uiti de ea pentru a te stabiliza. Nu am putut niciodata sa ma bucur de intaietatea unei senzatii fara a rasuci schita ei in n planuri constituite din impletituri de suspiciuni. Am tanjit dupa omogenitatea unor radacini, fie si firave... inofensive, dar suspin dupa certitudinea de a le poseda.
Am savurat fiecare fasie de lumina, dar m-am indoit de claritatea sticlei care o reflecta... de puritatea ei... sticla are mai mult de doua fete. Inocenta in schimbul unei priviri? Unei orice fel de priviri? Sa-si intineze stralucirea pentru satisfacerea noastra? Am constatat ca ne ataca... dupa fortele ei cenzurate de neputinta nemuririi- dar o face. Distorsionand frumusetea si oglindind minunatia pe drumuri malitioase. Orbindu-ne cu lumina ce-si ascunde spectrul de culori; furandu-ne imaginea, ascunzand imprejurul, imprumutandu-ne si cariindu-ne asteptarile, limitandu-ne la ceea ce egoismul ei se-ndura sa ne infatiseze. Sticla sfasie... pielea si captuseala interioara... zgarie gandurile abatandu-le de la drumul lor direct spre claritate si realitate.
Acum, cand sunt un nor, lumina ma strapunge fara sa ma observe. Nu este dureros, dar nici induiosator. Nu ma inseamna sa o doresc; sa doresc sa o pastrez. Iar dupa toata lupta pentru neliniste, pentru conservarea zbuciumului, ma surprind atipind prin adorarea sunetelor vitale care-mi demonstreaza existenta lui.
Ma intreb daca cunoscand prea multe, ne uitam pe noi... sau poate doar ne descoperim laturi neconturate, ce-si asteptau silentioase fastuoasa nastere. Ce-si pregatisera arsenalul pentru a-si insamanta credintele; pentru a ne remodela fortareata zidita cu tact si responsabilitate (preventiva pentru orice tentativa de strapungere a tesaturii idolatrizate). Ne indoctrinam singuri in veneratia eului pe care il constituim situandu-ne egoismul drept busola. Apoi, cand suntem incoltiti de itele unei noi doctrine, luptam... si poate chiar castigam. Pentru ca ambitia de a se razboi pentru autoconservare poate domina omul. Dar cati oameni opun aceasta rezistenta? Dar cati rezista, mai exact, printre capcanele acestui drum anevoios?
Atunci, se pare, ca de data aceasta schimbarea mi-a fost favorabila. Pentru ca nu m-a atacat, ci a patruns prin panza si i-a folosit constitutia drept sugativa. Ea a fost o completare. Un minus ce a polarizat amestecul.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Tu, EU, noi toti

Se mai poate spune si ca viata e un domino desfasurat cu incetinitorul.

Oferi o zi in schimbul unei eterne amintiri. Iti injunghi sufletul pentru bucuria provizorie. Gasesti fericirea in orice scanteie, dar nu o pati pastra. Si cursul tau ii lasa pe toti aluviuni. Cortina pleoapelor nu te impiedica sa visezi. Iti creezi lumina fara sa te astepti la caldura. Superficial... sau poate ignoranta... sau nepasare? N-ai raspunsuri pentru ca tu esti un raspuns. Ai o colectie de inimi, dar pare ca doar a ta este improvizata.
Cand te uiti in tine ce vezi? Mai concret, te mai poti gasi printre atatea amprente exterioare, inutile? Esti tu-ul care-ti place?
Peste timp, ajungi sa te intrebi daca lacrimile altora te mai hidrateaza. Daca mai ai nevoie de ele pentu a avea propria-ti rezerva... Nu doare atat de mult deziluzia, cat amorul obsedant pentru iluzie. Gandindu-te neincetat ca tu esti problema, ai omis ca reprezinti mai multe solutii. Cu totii suntem dereglati si minunati. Ai acum, azi, o zi... si nici aceea nu este sigura.

Autocontrol

Am simtit indiferenta strabatandu-mi sangele. Cheagurile formate si-au scos colturile, dar lovitura realitatii parea anesteziata. Nu am suferit regasindu-ma cufundata in lagunele nepasarii. Miscarile mele fantomatice sunt remarcate, iar eu nu ma gandesc la efectele mai mult sau mai putin sentimentale pe care le au asupra celorlalti.
Reflexia arsitei din ochiul lumii imi lumineaza stancile, impotriva efectului scontat de ei. Urmez cursul satisfacerii dorintelor unicei fiinte care a iubit cu totul ei, totul meu- mama mea. Ofer credite decat apei care ma cheama si-mi ingana in valuri incantatia fericirii. Datorita idealului de a obtine suprematia asupra propriilor instincte, am creat radacini. Le-am hidratat si am extins pana am stabilit controlul. Am fost absorbita, alipita de el. Contopirea ne-a fost rasunatoare in tabloul mut, zgariind imaculatul supunerii in prezenta majoritatii. Genele mi-au revelat alte unghiuri, iar energia-mi respinge orice raspuns(care soseste cu o lista de cerinte) din exteriorul ariei mele de supraveghere.
Si acum ma intreb: Importanta iubirii pe viata este ca iubirea iti da viata?

marți, 10 ianuarie 2012

Calator

Sufletul imi este parcare pentru orice zambet, dar pe acelasi drum accidentat sufletul meu este destinatia atator inimi care-l gasesc drept magnet amoros. In cadrul luminos al unui suras spontan, ei zaresc retea veseliei care le poate risipi praful.
Mintea mi-e plina de ursi care hiberneaza, dar cand se dezmeticesc isi dezvaluie adevaratul carcater zgomotos.
Burniteaza pe mine incontinuu si scopul devine tot mai alunecos, mai nesigur, mai buimacit de fiecare nou accesorizat diferit. Am numarat petalele acestor frumuseti, dar sunt ofilite la extremitati. Esenta lor ma ademeneste avansand in pori, dar nu ma ameteste niciodata. Le ignor otrava si ma bucur de belsug. Mereu neajunsul imi rapeste privirea spre alt colt de paradis. Un miraj uitat de soarta pregatit sa-si amplifice nuanta prin firea mea. Ii permit, dar aceasta dedicare de donator nu rezista. Il strabat rapid, aruncandu-l in abandon. Ma plimb, ma plimb, pe orice fel de fiinte. Ador trecator si daruiesc in avans. Imi mut lacasul caci se pare ca sufletul mi-e cort.