Andra Scarlett

Andra Scarlett

miercuri, 20 iulie 2011

O ultima suflare, inca un avans

Lumea sufera… si doarme.
Si cand inchid ochii ma vad departe;
fara nimeni langa mine,
intr-un negru pustiu.
Imi vad sufletul teleportat,
iar trupul imi e plouat de lacrimile voastre.
Intre viata si moarte,
ma vad in nemurirea spiritului.
Nu ma puteti atinge,
iar eu nu sufar cand va privesc plangadu-ma.
Si nu sunt in stare sa vreau sa ma intorc.
Ma misc printre voi fara sa va ating.
Apoi, cand simturile ma abandoneaza…
realizez ca sunt in viata, singura.

Lumini calatoare

M-am pierdut candva in luminile orasului.
Mi-am lasat singura scanteie de incredere intr-un felinar.
In privirea LUI am gasit oglindirea ochilor mei.
Acelasi iris pictat cu nemultumirea ce pare ca nu se va suprima pe veci.
Am pleoapele triste, genele confuze,
Si oricat de uscata m-am simti
Nu ma pot scutura.

Sunt o necunoscuta pentru voi,
O necunoscuta pentru mine.
Si Soarele nu ma arde,
Ma mangaie straniu;
Ma protejeaza de eclipsele fericirii LUI,
Ma bronzeaza pavandu-ma cu certitudinea prezentei sale.
Si ma cojeste atunci cand razele mele aduc umbra.

Atatea lumini calatoare,
Atatea sclipiri pierdute,
Aceeasi reflexie a dorului continuu, stramosesc.
Si daca ma vei rataci intr-un spectru de culori,
Ma vei gasi mereu in curcubeu.

marți, 19 iulie 2011

Vietile noastre se gatesc una pe alta

Am trait inconjurata de sperante. Si am vazut sperantele mele infaptuindu-se in viata altcuiva.
Ma simt ciudat cand ma gandesc ca si eu am primit visurile altora; ca am furat fara sa constientizez Soarele unei alte persoane. Apoi am fost si eu condamnata sa urmaresc firul stralucitor pe care mi-l doream, impartit in mii de bucatele si reflecatandu-si lumina asupra altor chipuri, care nu releva atat de multa bucurie precum cea pe care ar fi contstruit-o chipul meu.
Nu-mi pot scrie toate asteptarile pe o foaie si sa le infaptuiesc sau sa hibernez in nonsalanta rutinei pana se vor adeveri. Si oricat am proclamat ca imi voi anula aceste asteptari nu ma pot desprinde de ideile ce-mi fac viata. Unde as mai fi eu daca nu as mai avea mici ganduri umplute cu iubire si condimentate de dorinta indeplinirii lor?
Dintre atatea fiinte care au o baza comuna, am comparat omul cu un copac. Imi place sa cred ca in origini suntem puri, dar viata de invadeaza cu daunatori.
Lupti!

“Fericirea nu este dreptul fiecarui, ci o lupta dusa clipa de clipa si cred ca, atunci cand ni se infatiseaza trebuie sa stim s-o traim. “ (Orson Welles)

Si cand traim viata noastra? Si cum traim viata altora?
Ne amestecam vietile, apoi realizam ca acea compoztiei este viata noastra; ceea ce preparam, ceea ce primim, ceea ce TREBUIE trait. Este vorba de alegeri; alegeri constante, inlantuite, continue. NU NE ALEGEM VIATA, DAR NE ALEGEM CE DORIM DIN VIATA CELORLALTI.

Raul dragostei

“Nu poti fugi de dragoste. “ (Original Sin)

Dragostea era acolo. Si tu te-ai pierdut atat de adanc cautand-o incat ai uitat ca ea se simte.
Aminteste-ti etuziasmul care ti s-a vadit in suflet la revederea unei fiinte dragi. Stiu ca evocarea trecutului nu este mereu cea mai eficienta solutie, insa incerc sa evidentiez credinta ca dragostea eeste insamantata in noi inca de la stadiul in care eram un embrion. Trebuie doar sa ai detasarea necesara pentru a-i putea detecta radacinile si ramurile care ti-au impanzit sufletul, pentru a putea recunoaste ca ti-ai contopit inima cu o alta si nu ai controlul suficient pentru a descifra daca te mai poti separa sub vreo circumnstanta.
Si taci! Bataile graiesc pentru tine! Si nu fugi! Oricum te vei intoarce! Asteapta! Te va surprinde mereu!

“Cand acorzi o a doua sansa este bine de stiut cat de fragila este. “ (Candy)

Cate sanse merita dragostea? De cate sanse are nevoie dragostea?
De fapt dragostea esste precum un rau. Izvoraste rece si fulgerator inghetandu-ti toate simtirile. Isi mareste debitul odata cu distanta sau poate cu timpul. Cara greutatea aluvinuilor , iar dupa ce se osteneste le lasa nepasator pe marginea unei alte vieti, unui alt pamant. Uneori ploua cu reciprocitatea iubirii, si cursul se-nteteste; uneori soarele ii incalzeste apa si nu poate aprecia daca este bine sau rau… Si cand se varsa intr-un nou trup, intr-o alta casa, intr-o noua companie, ei bine cand se varsa nu-si mai aminteste tot ce a lasat in urma si nici nu banuieste ce va gasi acolo.
Dar nu se poate opri si va face mereu valuri. Nu stiu daca doreste sau nu ceea ce ii este dat, daca are o gandire proprie. Pur si simplu traieste si simte. Traieste prin tine unita cu altii.

duminică, 3 iulie 2011

Vanatai in sange

Este ciudat momentul cand nu mai simti atingerea persoanelor; atunci cand fenomenele sufletului anuleaza celelalte simturi. Cat de rece si de implacabil poate sa devina trupul? Cat de repede te poti lasa purtat de lacrimi pe aisbergul inimii deja congelate de atata dezamagire ?
Am ramas socata cand am descoperit ca ma pot imparti in trei; ca-mi pot desprinde atat inima, cat si mintea de trup si inca sa traiesc. Sa traiesc atat de palpitant acea despartire si sa nu ma doara... Doar sa ma lase confuza si incapabila sa reactionez in vreun fel.
Atunci cand se produce aceasta separare, pierzi controlul asupra totului pe care il reprezinti si totusi il simti cum zvacneste continuu. Cum sangele iti inteapa pielea, iar apoi o abandoneaza lezata, animata in starea ei de albastreala.
In ceea ce ma priveste, exista doua variante. Acumulez si explodez sau vijelesc totul imediat si nu mai ai a doua sansa. Ascult tot, cred ce vreau, retin ce te astepti mai putin si nu zic nimic. Imi pare sincer rau (sau nu) daca nu iti place meniul meu, insa altceva nu ofer.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Maculatura

Am inceput sa-nvat pasii pentru a imprumuta suflete. Am intalnit destule oferte… Omenirea este o imensa banca. Cat despre rata... ce sa-ti spun: am o crusta stralucitoare a sufletului care nu cere sa cada pentru a-mi achita datoria.
Dobanzi? Glumesti?! Am eu atencedente din care poti induce ca sunt dispusa sa compensez efortul de a-mi fi hidratant de suflet?
Si totusi e greu, e atat de dificil sa lasi in urma inimi redesteptate de semnale dulci; semnale lansate fara sa iei in considerare cum opereaza. Le implantez sperante care nu se infaptuiesc si ma alin singura in avalansa de remuscari. Ma consuma sentimentul de vinovatie, dar chiar si asa ma pot justifica... si nu am cuvinte si nici nu le caut. Cu cat incerc mai mult sa explic, cu atat adancesc mai mult rana. Nu stiu ce doare mai tare: constiinta mea improscata cu priviri pierdute (priviri ce-mi convoaca mila; nu dorinta de a le polei cu stralucire) sau privirea mea pierduta pe urmele lasate de cutitul impulsului daunator pe care nu am invatat sa-l controlez suficient de eficace.
As vrea sa pot afirma ca imi pare rau, dar n-am fost niciodata o mincinoasa. Uneori chiar as vrea sa ma opresc, dar nu suficient de mult.