Andra Scarlett

Andra Scarlett

vineri, 20 august 2010

Opinie despre "ea" cea "eu"

Si multi se intrebau in spatele suvitelor sale, de ce capruii dulci nu i se mai dilatau in nuante calde, in valuri blande de imbratisari. Cum si-au pierdut tonurile expresive in monotonia racelii, a frivolitatii. Oare sufletul sau nu mai accelereaza pe plaiurile visarii? Oare nalucile fericirii nu-i mai ingana inainte ca pleoapele sa-i sigileze simturile? Sau poate chiar ele, pleoapele, sunt responsabile de privirea distrata, neghidatata, orientate mereu spre cer fara un punct de sprijin… doar balansandu-se de la un semn de miscare la altul, fara ca niciunul sa fie capabil sa-I captiveze atentia. Poate pleoapele nu o mai protejeaza suficient. Inainte, o clipire fugara era de ajuns pentru a escalada de la o intamplare la alta. Nu ramaneau cicatrici, fraze neterminate, gesture bruscate, imagini perforate. Acum clipeste doar atunci cand pleaca, precum o ezitare. Insa nu o opreste, este doar un mic tic al amintirilor care incearca sa o salveze de pierderea ei totala in zare. Doar dispare, lasand urme numeroase si adanci, scrijelindu-le cu putere in inimile celorlalti. Dispare dezinteresata si total neafectata de golurile dezamagitoare pe care le lasa in urma. Golurile altadata fiind pline de tot ceea ce reprezinta ea. Si cred ca intentionat se implanteaza atat de profound si tot intentionat ciuruieste apoi totul. Pentru ca durerea sa fie completa, fara alta cale de scapare decat pierderea amintirilor cu fiinta sa pe vecie. Dar cine poate izbuti o asemenea provocare, cand numai simpla ei privire captusita cu piese de nepatruns, tulbure de la amestecul bizar de ganduri, trairi, idei, sentimente, iti insamanteaza o dorinta navalnica de a i-o descifra?
Si acea ea devin eu; fara gene nastrusnice care mimeaza bataile inimii, fara sclipire incurajatoare in ochi, fara gesture tandre spontane si nemeritate, fara firele de par zglobii protectoare a tuturor obrajilor umezi, fara ganduri inutile in directia altora, fara niciun punct scapat din multitudinea de puncte naïve care ma defineau.
Spun doar: ENUMARA-MI PE O COAJA DE PORTOCALA, MOTIVE PENTRU CARE AR TREBUI SA MA RETIN DE LA ACTIUNI IMORALE IN ACEASTA LUME PLINA DE DEPRAVARE.

sâmbătă, 14 august 2010

Iubirea

“ Iubirea este imbatatoare, dar betia ei trece. “

O adiere pierduta mi-a adus cu ea vorbele: “Iubirea adevarata nu moare niciodata.”. Eu nici nu m-am sinchisit sa le analizez indelung, ci le-am respins indata. Dar acum, amintindu-mi-le, manifest o dorinta de a le ataca… iubirea nu moare, dar isi pierde savoarea imbatatoare, prospetimea, aroma diferita de la o fiinta la alta. Iubirea este capricioasa, trebuie rasfatata… trebuie sa-i daruim incontinuu tot ce ar multumi-o, ar mentine-o, dar astfel isi pierde puritatea… se transforma, se uzeaza si ne copleseste.
Desi se spune ca iubirea-i cea mai frumoasa traire, ea este si cel mai de temut dusman. Te arde incalzindu-te incontinuu, te domina facandu-te sa pierzi controlul asupra ta, te impulsioneaza spre orice actiune necugetata in numele ei, te conduce dupa bunul plac infulentat in majoritate de persoana iubita, te schimba temporar sau pentru eternitate, distrugand si remodeland idei, principii, convingeri… si apoi nu te mai poti invinui decat pe tine pentru ca nu te-ai infranat la timp.
Iubirea nu este o fiinta… este cea mai inversunata afectiune, cea mai puternica automutilare sufleteasca, cea mai apriga boala a mintii.
IUBIREA ESTE ATUNCI CAND NU-TI MAI APARTI.

Jocul cu "R"

Ma indrept prin caldura doboratoare spre destinatia obligatorie si ma gandesc ca in acest moment pot afirma cu tarie ca lumea asta este de platisc. Si atunci cand spun “lume” nu ma refer la mediul inconjurator in sine, ci la persoanele care il devasteaza. Sunt atat de uzate, commune si prelucrate de orice si orcine are mai multa putere, incat ma intreb daca vor mai ajunge vreodata la structura initiala. Raspuns prompt: NU. Pentru ca nu sunt precum plastilina, aici deja am vorbi de un compliment, de un rang inalt pe care putini il mai pot primi; au ajuns “trimfatori” si fara efort, din pura insensibilitate uzuala(fara suparare) la stadiul de plastic. Acum doar o minune ii va mai putea remodela, ceva incins si hotarat. Dar cine oare s-ar mai osteni sa depuna acest efort? Incercand doar sa-i suporti te simti de parca ai fost de mult secatuit si doar te agiti inutil… sa te avanti sa gandesti ca ai putea sa ii schimbi cumva te transforma direct intr-un visitor. Sa ii infrunti pentru asta… pf… ar fi precum daca ai dori sa te distrugi pe tine. In final te-ai transforma asemenea lor. Arta de a convietui este atat de pretioasa si se pare ca aceste noi masinarii(noi pentru ca sunt mereu intr-un proces de adaptare in functie de ce alta rautate se mai poate face) o manuiesc cu usurinta. De fapt e un joc cu doua reguli clare: rezisti si esti acolo, te razvratesti si esti afara. E un joc dominat de verbele cu “r” : retraiesti fiecare amintire dureroasa, respire pentru ca trebuie, renasti de cate ori cineva cu mai mult “curaj” iti prescrie asta, rezisti la orice sut/ bata/ palma/ branci (sau toate variantele mentionate anterior) de fiecare data, cand o sa-l Reprimesti, reiei tot ce crezi pana cand va fi asa cum ei doresc, reproduci ceea ce ti se impune din unicul motiv deja relatat: pentru ca ti se impune, rezolvi probleme inventate si rescri Replici aruncate aiurea pana cand sunt coerente. Si tot dupa acest model, pana cand nu mai poti indura, dar tot o sa o faci pentru ca… pentru ca suntem toti imobili in jocul cu “R”… buni,rai(inca un motiv pentru denumire), trebuie sa supravietuim.
Brusc, fata imi este asaltata de stropii imprastiata de o fantana arteziana. In urma acestui atac binevenit toate aceste idei s-au imprastiat, eliberandu-ma. Am chicotit spunand incet “Multumesc!” in timp ce ma straduiam sa privesc cerul. Apoi am Revenit la indiferenta mea obisnuita fata de orice mi-ar intrerupe visele infantile.