Andra Scarlett

Andra Scarlett

marți, 30 martie 2010

Semn pentru tine

As vrea sa pic in ceara pe filele vietii tale, ingalbenite de fum de tigara, toate bataile inimii mele, ritmate de vibratiile pe care mi le transmiti, pentru a simti amandoi acelasi patos care se implanteaza in fiinta mea. Printe rime si legaturi de cuvinte, eu ma destind si sper ca tu sa nu cedezi. Am nevoie de tine sa lupti impotriva tuturor vocilor rau intentionate pe care le-ai putea auzi despre mine. Eu am dat startul din nou prelucrarii inimii mele in favoarea ta, realizand perplexa ca singurul teren roditor pentru aceasta esti tu; ca doar radacinile dragostei tale inchipuite in mintea mea se pot hrani din dragostea pe care as putea eu vreodata sa o ofer, in ciuda limitelor impuse de rasfrangerile trecutului. Si probabil ti se pare ciudat ca am dat nastere urmatoarei idei: lasa destinul sa isi continue paginile... de ce incerci sa transpui in rupturi de grai ceea ce nici macar tu nu esti sigur ca simti? Crede-ma... nu sunt cea mai optimista persoana pe care o cunosti, dar te voi intelege atunci cand vei fi pregatit.

luni, 29 martie 2010

Nu din nou

Ti-am spus vreodata cat de mult urasc linistea? Ca imi ies din fire atunci cand imi pot auzi glasul gandurilor si scrasnitul maselelor in timp ce mananc? Uite cata dezordine... sentimentele mele se afla in masinaria de reciclat, de aceea este atata zarva in jur. Nu vreau sa devin precum vantul ce bate intr-o singura directie: rece si calculata. Tu lovesti cu piciorul varful umbrei corpului meu crezand ca ma ranesti in vreun fel, iar eu ma rasucesc agale in pasii dansului cu tente celeste si cu originile in imaginatia mea, evitandu-te. Nu stii ca nici macar reflexia comportamentului tau nu ma mai atinge. In ce moment liniile trupului meu au incetat sa-ti capteze atentia? De cand materialul meu de baza a devenit sticla?
Am ramas suspendata de singurul fir de speranta care mai zgarie cutele subconstientului si tu esti undeva jos, la picioarele mele. Nu mi-ai putea detecta in veci mireasma urii care se infrupta din sufletul tau. Si am o senzatie dezagreabila cand ghicesc in viitor si, tu, apari deja secatuit cand ma vezi impleticita in jurul... nu prietenului- ci dusmanului tau.

Clipa din noapte

Si, tu, luna, doar tu ma veghezi cand vorbesc singura. De ce nimeni nu ma vede, nimeni nu ma aude? Alunec usor pe undele sonore emise de sagetile ceasului si nu-mi seamana deloc a tipicul “ tic-tac “ . Interpretez fosnetul frunzelor, aberand in ganduri idei ce mi le transmit. Dor de toamna, dor de tine, dor de noi. Dor de frunzele rubinii ce ne pecetluiau pasii, de mainile noastre pereche, de caldura trupului meu protejat de tine.
Si stelele-mi vorbesc aliniindu-se in scrierea lor stralucitoare, dar eu tac. Ma afund in doina greierului si ma pierd acolo- printe firele reci de iarba. Simt cum argintul din bijuteriile primite de la tine, parca se topeste si se prelinge pe pielea mea arzand-o; dorind sa isi imprime amintirea ta chiar daca, poate, maine ma vei gasi in bratele altuia.

miercuri, 17 martie 2010

Strainul

Urcam grabita scarile pentru a intra in liceu, eliberand vibratii negative si mimand jigniri asupra celor care facusera recreatia atat de scurta incat nu-mi ajungea timpul ca sa rezist la coada de la xerox.
Deja ma certasem cu o persoana draga si eliberam tunete si vartejuri din mie care speram sa nu ajunga la nori pentru a starni o ploaie... asta ar mai fi lipsit.
Brusc, ma opresc in fata usii realizand ca urma sa ma izbesc de cineva. Imi ridic privirea cruda din pamant si ea mi-a fost incatusata de ochii lui, a caror culoare se scalda in razele soarelui, ce pareau ciudat de stralucitoare in clipa aceea. I-am escaladat chipul in tacere si i-am gasit trasaturile in amintirile mele. Cu siguranta il mai vazusem inainte, insa nu-l vazusem ca acum. El se da deoparte si imi face loc sa inaintez. Ii multumesc zambind, cu sunetele rostite pe jumatate, apoi ma intorc derutata pentru a-l mai analiza o data.
Cumva... el reusise sa readuca la viata fluturasii uitati din pantecele meu.

Sfarsitul unchiului

23.02.2010

Ii priveam fugitiv moartea in ochi, care nu reusea sa se ascunda in spatele irisului.
Ma ardea, ma durea, desi el nu ma privea... analiza indelung coltul incaperii in care ne aflam, pleoapele tremurandu-i si globul ocular negasindu-si locul in mica suprafata pe care o avea la dispozitie.
Cee ce reuseam sa observ cu claritate printre avalansa de lacrimi ce-mi tradau zambetul improvizat din suflet pt a-l multumi, erau ranile ce-i incrustau buzele deja uscate din lipsa lichidelor.
Incercam sa deslusesc ce dorea sa-mi spuna; as fi fost in stare de atatea lucruri numai ca sa-l mai aud odata zicandu-mi vorbele care ma marcasera zilele trecute, acel ultimatum sfasietor care-mi inclestase muschii cand vroiam sa ies din salonul spitalului: “ Sa fii cuminte “ . Niciodata nu-mi mai zisese asta, pentru ca increderea pe care o avea in mine, parea ca nu are limite, dar atunci o spusese incet si posomorat. Eu... pentru a-i da un raspuns plin de speranta pe care chiar nu o aveam, m-a intors surazand “ Data viitoare cand o sa vin sa te vizitez, vreau sa te gasesc acasa! “ . Asa a si fost... insa cand am gandit acel lucru, speranta aceea inventata se referea totusi ca operatia ar fi reusit si el s-ar fi putut alimenta din nou. Dar nu a fost asa... acum, in timp ce incerc sa ma pregatesc pentru orele de maine de la scoala, nu pot sa-mi pastrez concentrarea... imaginile acelea imi ucid vointa de a invata si imi impanzesc gandurile: verisoara mea intampinandu-ma cu marea din ochii ei involburata; acel chip dulce ce l-ai putea admira ore intregi nestiind ce origini florale s-au inspirat din frumusetea ei... era atat de trist... nu pot gasi cuvintele care sa descrie indeajuns de corect imaginea care m-a lovit cand am deschis usa cea nou, cumparata din banii care initial fusesera stransi pentru medicamente.
In timp ce analizam patul vechi pe care era asezat, ma minunam de portiunea restransa pe care corpul sau o acoperea acum. Mi-am pus ma inile pe obrajii rosii si batuti de vant si ma intrebam neincetat “ De ce? De ce? De ce??? " . El... nu el... nu SI el... M-am ridicat si am scrutat privelistea prin fereastra " Pentru asta? " . M-am intors si am imbratisat-o pe ea... statea jos si parea ca nu se gandea la nimic... probabil din agitatia ideilor ce-i strabateau mintea, rezulta nimic. M-a privit pierduta, imi urmarea siroaiele de lacrimi care imi scaldau obrajii. 

marți, 16 martie 2010

Te ador- dar nu indeajuns ca sa ma distrug

Si ce ar trebui sa fac acum? Sa-mi las sufletul sa rataceasca agitat printre toate iluziile pe care intr-un anumit moment de slabiciune le-am creat, fara sa ma sfatuiesc cu ratiunea? Sau sa ma inec in raul de lacrimi pe care ar trebui sa-l izvorasc pentru tine din ochii mei, acum atat de tristi ? De fapt, chiar ma doare... si ce ? Nu o sa incep sa contemplez momentele frumoase petrecute impreuna, dar totusi separat. Fiecare cu gandurile sale... tu admirandu-ma indelung ca un indragostit naucit de merjele iubirii adolescentine, iar eu intrebandu-ma neincetat “ Tu chiar existi? Tu esti aici cu mine? “ . Aveam momente in care credeam in tot ce infatisai tu, iar altele in care aveam certitudinea ca esti doar produsul imaginatiei mele si ceea ce parea a fi real rezulta a fi ceea ce doream eu.
Cu mintea buimacita pe cararile straine ale atractiei profunde pentru cineva de sex opus, remarc aproape contrariata ca, in felul meu meschin, repugnant si daunator, TE ADORAM. Cu ideile mele dizgratioase despre dragoste si tot ce ofera ea... alimentasem sentimente intense pentru tine, bazate pe opinii miasmatice, tocmai pentru ca pareai un personaj nascocit in viata mea. Te placeam pentru felul tau de a fi, atat de ametit, dar impunator; pentru zambetul tau adorabil; pentru ca ma faceai sa ma simt deosebita; pentru ca eram stupefiata ca erai al meu. Dar s-a terminat.
Desi ai reusit sa reliefezi in mine pasaje tainice, nu este indeajuns ca sa ma distrug pe mine pentru ceea ce nu mai esti TU.

miercuri, 10 martie 2010

Primvara

Baiatul: Ce faci?
Fata: Privesc cum infloreste dragostea.
Baiatul: Unde?
Fata: Pe chipul tau!

vineri, 5 martie 2010

Parfumul altuia

Nu credeam ca exista aroma mai tentanta decat cea care stapanise un an din existenta mea (pe atunci nu atat de plictisitoare) .
Dar acel parfum imbietor apartinea primului meu prieten... si tu... tu esti doar un amic, am comunicat mai des decat o perioada. Insa acum, apari intamplator pe drumul meu. Si stiu, da, mereu am simtit o atractie nebuneasca si inexplicabila pentru tine.
Poate ai avut intotdeauna acelasi miros, iar eu nu l-am putut deslusi pentru ca s-a izbit de prietenul meu din acea perioada, al carui parfum nu era asa de ademenitor.
Nu-mi pot stapani dorinta de a te imbratisa si as vrea ca aroma corpurilor noastre imbinate sa persiste in pielea mea vesnic.
In timp ce scriu aceste randuri, imi dirijez nasul spre gat, piept, incheieturi, cu speranta ca inca te tin acolo. Nu ne despart decat cateva strazi in acest moment si eu chiar am norocul sa te mai simt.

Unde te ascunzi?

Si privesc spre cer, dar oare acolo esti?
Si strapung un nor, dar tot nu te gasesc...
Ma ascund dupa o stea, cu gandul sa te urmaresc.
Imbratisez luna si strig: "Te iubesc! "
Ma auzi? Vino sa ma iei! Nu ma lasa sa cad in intunecatul Univers...

Amintirea lui,oarecum...

Si... da! Chiar asta fac; stau ghemuita in coltul din stanga al patului; uitandu-ma aiurea pe chipurile personajelor de pe posterele lipite acolo intr-o zi in care ma plictiseam. O situatie in care ma simt penibila, dar imi alimentez umorul anemic: "Vai! Sunt tot indragostita de... " si atunci ma adancesc usor in amintiri, imbratisand senzatiile simtite atunci. "Ce momente de neuitat" imi spun ironica, dat fiind ca singurele cateva minute in care am avut o tentativa de dialog cu el, au fost pentru a incepe o cearta sau o discutie in contradictoriu, totul pornind de la banala intrebare(si singura pe care ma avantam sa i-o adresez) : "Ce faci? " .
Frustrata, derulez in minte clipele in care il vedeam... si il salutam, doar daca el o facea primul. De atatea ori imi planuiam inainte sa ma fure somnul, cum in ziua urmatoare o sa-l intreb iar "Ce mai faci? " si ma rugam sa imi domine clipele de inconstienta, rectific, macar sa-mi apara in vise... astfel diminetile mi le-as fi petrecut zambind. Zadarnic. Nu am avut curajul sa il opresc fie o data. Nici nu indrazneam sa ii fixez privirea... ma temeam sa nu ma pierd in frunzisul din ochii lui.
Iar tu... nu pot formula ceva coerent... tu pur si simplu imi priveai fugar chipul si nu puteam deslusi nicio schita de reactie atunci cand iti intersectam calea. As fi vrut sa ma analizezi, desi detest ca cineva sa o faca; aveam nevoie sa stiu ca te atrag cumva... o cantitate insignifianta, dar totusi existenta.
Eu inca astept; poate nu te intereseaza, dar EXIST... aici, acolo, undeva... sperand sa te zaresc doar cateva secunde si tu sa ma observi...

joi, 4 martie 2010

Jurnal pentru o zi

Inceputul zilei
M-am trezit cu privirea pierduta in departari (atat cat linia orizontului imi permitea) , gandindu-ma la “nimic” si asociindu-l cu “viata”. Vehiculele gravitau pe langa semafoare ignorandu-le complet sfatul; eram uimita de faptul ca inca nu auzisem bubuiturile si tipetele care semnalau un accident rutier. In acea invalamseala de culori ale mobilelor nimic nu parea mai rau decat de obicei, insa nimic nu era bun.
Trecand la alta imagine din tabloul urban pe care il admiram cu frustrare, am zarit o umbra fugara printe copacii cu vesmantul inflorat din gradina imobilului de alaturi. M-am gandit ca ar putea fi un caine vagabond (in acest oras primaria ne ofera o multime de animale GRATUIT) care o sa latre pana va primi un colt de paine uscata (impotriva caruia se va lupta apoi toata ziua, incercand sa-l strapunga cu ajutorul coltilor sai) . Am scrutat cu privirea firele de iarba care inca purtau roua in cautarea unui semn de miscare si… am gasit-o. Era o fetita de maxim cinci ani, cu parul lung in valuri, ce il confundai usor cu scoarta copacului dupa care se ascundea; in continuarea lui era imbracata intr-un pardisiu de un roz pal deja murdarit pe alocuri. Mi-a fixat privirea timp de cateva secunde si brusc, un zgomot puternic a spart tacerea, distragandu-mi pentru un moment atentia, “timp” in care copilul fugise fara sa scoata un scancet.
Ceea ce era de asteptat se intamplase, doua automobile se ciocnisera in intersectie. Am sarit repede in pat vrand sa nu aud strigatele de agonie ale ranitilor si jignirile vinovatilor. Inainte sa reusesc sa-mi deschid mp3-ul, sunetul sirenei dirijat de masina “sperantei” m-a determinat sa rostesc: “Ti-ai pierdut viata pentru un semn giratoriu! “ .

A doua parte a zile
Dupa cateva ore de muzica, am hotarat sa ies din incaperea care-mi serveste drept inchisoare. Este mai usor de suportat datorita faptului ca este decorat de mine cu fel de fel de obiecte pline de amintiri (nu neaparat frumoase, dar amintirile sunt tot ceea ce ne ramane din tumultul vietii) .
Am luat geaca bej din cuier si aparatul de fotografiat fara sa stiu sigur unde urma sa merg. Am facut jocul “ala-bala-portocala” intre stanga si dreapta pentru a-mi stabili directia, si, fara sa ma mir, a iesit stanga (nu stiu sigur daca chiar ea castigase, dar asta mi-a venit in minte in momentul respectiv) . Pasii m-au condus pana in apropierea parcului cel mare, asa ca am intrat fara sa stau pe ganduri pe poarta recent renovata, care inca mai mirosea a vopsea. Razele soarelui dezveleau multicolorul peisajului, oferindu-i o frumusete aparte plina de sclipire. Apele lacului acoperit de nuferii doritori sa-si etaleze unicitatea, se miscau lin fredonand note specifice sub adierea fina a vantului. Pierzandu-ma in ceea ce parea a fi un miraj, am observat ca acea imensa portiune de pamant de basm era pustie si am profitat din plin de asta. Dorind sa imortalizez frumusetea ce mi se arata, am zarit o persoana singura pe celalalt mal. Era un barbat; se plimba desenand cu pasi micuti conturul lacului. Apropiindu-se de mine am realizat cat de aproape era de apa, insa nu cred ca m-a observat. Privea in gol; parea invaluit de un scut invizibil pentru cei ce il inconjurau si opac pentru el. Deodata, se apleaca deasupra lacului, ducand un picior de parca ar vrea sa paseasca pe apa. M-am speriat si am strigta: “Opreste-te!” , a ridicat fata spre mine, a ras ca si cum as fi grait cel mai bun banc si retragandu-se doi pasi in spate, a facut un plonjon rapid in apa.
“Cine ti-a dat tie dreptul sa-ti distrugi propria viata? “ a fost tot ce am mai putut spune.

Penultima parte a zilei
Eram ravasita. Imaginile mi se repetau in minte cu incetinitorul observand acum detalii pe care atunci nu am fost in stare sa le remarc. “Cum a putut sa-mi faca asta? “ ma intrebam fara oprire in timp ce lacrimile imi invadau ochii, luand-o apoi la vale peste pometii care ardeau de furie; iar cand cadeau intr-un final pe podea, parca le auzeam ciocnirea si spargerea ca cea a unui tunet.
Suferinta imi tocase creierul in mii si mii de bucatele, pe care apoi le prajise (cu ajutorul obrajilor, banuiesc) si le rontaise in cel mai violent si lipsit de maniere mod cu putinta.
Socul imi blocase gandirea logica, si poate ca era mai bine; daca nu ar fi fost asa, probabil m-as fi aruncat ca o hiena la gatul lui, ucigandu-l cu adevarat de data aceasta.
Dragul barbatel fara minte era de fapt un inotator care dorea cu ardoare sa incerce apele “tentante” ale atractiei orasului. Profitand de ocazia nemaipomenita care i se ivise datorita faptului ca in acel moment al zilei nu se afla nimeni prin preajma sa, el a preferat sa ma marcheze pe viata decat sa-si abandoneze ideea mareata. Nu-i va ajunge o eternitate (asta daca printr-o minune ar supravietui mainei mele) pentru a-si cere scuze...sau ar putea sa inceapa sa-mi implore mila, inainte sa-i tai jugulara cu un cutit de bucatarie pentru a se bucura de o moarte cu adevarat jalnica.
Mintea imi concepea diferite planuri pentru a-i scurta viata individului asa cum si el imi scurtase mie lungul sir de imagini superbe din viata.


Sfarsitul zilei
Am reusit sa-mi stapanesc setea nebuna de vampir ce ma cuprinsese atunci cand acel om inconstient mi-a aparut in fata cu un buchet de trandafiri (ar fi putut macar sa nu foloseasca aceasta atentie tipica sau sa schimbe florile, trandafirii nu-mi inspira nimic) . Ar fi trebuit sa-i dau cu el peste expresia fetei de catel nevinovat pe care o adoptase, macar asa ar fi putut sa-si limpezeasca ochii cu lacrimi adevarate.
“ -Sa ma conduci acasa?!!! “ . Trebuie sa fi cu adevarat masochist ca dupa ce te arunci cu zambetul larg intr-un lac, sa propui, rectific, sa insisti sa ramai singur cu o fiinta care daca ar fi avut destul curaj (probabil pe asta se baza) te-ar fi teleportat pe lumea de dincolo.
“ –Nu vreau sa-ti fie teama, deja s-a intunecat. In starea in care te afli, o sa te panichezi la cea mai mica miscare din jurul tau. “ – asta a fost explicatia lui. Cred ca avea dreptate, as fi lesinat si daca o pisica mi-ar fi intersectat calea.
Pe tot drumul a povestit despre activitatile sale si eu comentam pana si cel mai mic detaliu, iar cand a incercat sa-mi adreseze cateva intrebari despre mine, i-am oferit anumite raspunsuri pe care nu le va uita prea curand.
Ajungand in fata usii locuintei mele, mi-a zis ca sunt o fata draguta si ca ii pare rau pentru tot (iti vine sa crezi ca si-a cerut scuze decat o data??? Si cum sa-mi zica “draguta” dupa toate cele intamplate??? ) .
Gandindu-ma la conversatia mea cu el si analizand toate detaliile asa cum as fi facut-o in mod normal, am tresarit in timp ce ma afundam in valurile asternuturilor. Felul iscusit in care lega cuvintele si sonoritatea patrunzatoare pe care le-o oferea, maniera coplesitoare in care iti putea ademeni gandurile...“Nu-mi vine sa cred ca ma voi indragosti iar de un ciudat! “ .