Andra Scarlett

Andra Scarlett

duminică, 14 februarie 2010

El a fost?

Sunt in centrul unei multimi, dar singura. Privesc... si tot privesc; vad numai zambete care probabil exprima fericire. Nu inteleg... ce inseamna "fericire" ?! Reprezinta o alternare de consoane si vocale si... atat pot exprima.
Incep sa merg; atat de straniu... ma simt neinsemnata, pe chipul nimanui nu se observa vreo schimbare atunci cand imi cer voie sa inaintez printre ei. Oare am murit? Sunt un spirit care nu-si gaseste locul de veci? Verific. Intreb un tanar: " Cat este ceasul? ". Imi raspunde fara expresivitate in cele doua cuvinte pe care le rosteste: " Doisprezece treizeci". Inca nu sunt convinsa. " Esti mort? ". El se opreste din incercarea de a ma depasi si inlemneste. In sfarsit ma priveste. Dar nu ma analizeaza, doar imi fixeaza ochii tremuranzi. Un sentiment ciudat imi strabate intreg corpul, apoi isi varsa toata energia acumulata in inima mea care parca urmeaza sa dea startul unui concurs de atletism. Dupa... nu stiu durata de timp care a trecut, dar a facut un comentariu care m-a determinat sa nu ma mai simt abandonata(cert era ca nu murisem) : " Nu. Dar ma simt ca si cum as fi. ". De aceasta data eu am fost cea care a luat forma unei statui umane. In invalmaseala de sentimente care au actionat inclestandu-mi muschii, am putut distinge: compasiune, atractie si eliberare. Acele vorbe au evadat, pur si simplu, fara ca macar sa-mi amintesc cand le gandisem si in ce moment hotarasem sa le dau frau liber: " Atunci inseamna ca suntem suflete pereche. ".

miercuri, 10 februarie 2010

Ma bucur

Ma bucur atunci cand aprind focul unei dispute si iti daruiesc un zambet frums imbibat in ironie, iar tu mi-ai darui doua palme peste fata. Nu am niciun motiv sa vreau sa te vad fericit, dar nici adancit in suferinta. Singura placere pe care o resimt in prezenta ta este atunci cand reusesc din cateva scantei sa iti ating nervii fragili. Imi pare rau; nu am vrut sa te ranesc... prea mult. Chiar daca candva mi-am slefuit inima ca sa-ti ofere iubire, nu inseamna ca acum agasarile mele te vor evita.

duminică, 7 februarie 2010

Ura

Temandu-ma de gandurile mele am asternut pe o foaie ingalbenita de trecerea timpului si care imi mutila literele, toate aceste idei stranii si pline de ura. Nu ma caracterizau, dar mintea mea imbolnavita de crudul adevar al vietii cu un scop nesemnificativ le-a cladit printre uimirea transmisa de la ochii mei. Inotam printre minciuni nemiloase care dezintegrau armonia ce odata existase prin acele locuri. Ma uram pe mine pentru ura care isi gasise radacinile in sufletul meu, care conspirand cu judecata limpede de care dadeam dovada in ciuda varstei fragede, a reusit sa castige din ce in ce mai multe parti din fiinta mea.
Le invinetea lovindu-le cu cele mai dure imagini si vorbe de care stiusem vreodata. Pareau amintirile unei persoane care deja infruntase viata in cele mai intunecate colturi ale sale, dar erau ale mele. Aveam atat de putina experienta, dar totusi atatea semne. O duzina de furie si destula disperare ca sa-mi motiveze planurile manipulative si incorecte. Dar binele si raul sunt la fel in mintea unui copil ranit. Nu puteam sa ma obisnuiesc cu ideea ca eram eu, dar totusi, eu sunt tot ceea ce am trait.
Mintea-mi dadea dovada de mai multa agilitate decat eram constienta, se juca cu emotiile mele, imi controla sufletul, ingradindu-l. Saracutul. Il simteam cum mi se zbatea in piept ca un pui de pasare ce incerca sa-si ia zborul. Exact asta era el, un pui in fata tornadei ce se apropia cu o forta de care nu invatasem inca- forta urii.
O simteam cum punea stapanire pe mine afundandu-ma in intuneric, imprimandu-mi negativismul, inlocuindu-mi principiile, schimbandu-mi in cel mai salbatic mod felul de a gandi si nimicindu-mi orice urma de compasiune. Eram lipsita de vlaga in fata sa, atat de slabita; cand, brusc, a erupt in mine o putere unica ce ma inebunea, atat de agitata, RENASTEAM, detineam din nou controlul asupra fiintei mele, dar de fapt deja eram a EI.

Parasita

Ai plecat. Privind cum usa iti inghite silueta, am ramas blocata intre suspine. Deodata paraul de cristale si-a gasit izvorul in ochii mei. O lupta crancena mi-a inceput in minte. Mii de ganduri se izbesc intre ele cu sunete infioratoare ale caror ecouri domina linistea incaperii in care corpul meu isi gaseste o casa, insa nu si sufletul. Razboiul se da intre acceptare si refuz. Incerc sa urmaresc, dar curand ma pierd intre atacuri si cad in negura nestiutorului. Ravasita de uraganul care cutreierandu-ma, m-a jefuit fara pic de mila, luand cu el ceea ce pentru mine reprezenta viata.
Acum stau in melancolia zorilor, fara tine. Te-as cauta, dar nu stiu unde esti, umbrele pasilor tai au disparut demult.
Sunt arsa de flacarile necrutatoare ale durerii, impuscata de gloantele vorbelor tale metalice si reci, injunghiata de imaginea in care, tu, cu atata usurinta ai plecat, lasandu-ma in spate fara ajutor, uitand iubirea si complicitatea care ne-a unit de-a lungul timpului.
Sunetul ultimelor tale cuvinte a absorbit fiecare sentiment, amintire, golindu-ma in interior si privandu-ma de tot ceea ce pana in acel moment reprezentam "eu".
Preferam cele mai groaznice dureri trupesti, decat aceasta unica sufleteasca care ma roade cu incetinitorul amenintand ca ma va chinui o eternitate. Care imi raneste sufletul deja sangerand abundent din cauza suferinta inebunitoare.
Mi-am pierdut speranta in visul in care traiam, in aparentele cu tente vesele care ma inconjurau si ma orbeau, fara sa vad mai departe de valul multicolor al fericirii in care credeam cu atata motivatie ca-mi traiesc fiecare moment al existentei mele. Se pare ca tot ce mi-a mai ramas sunt noptile nedormite... Oare dupa toate aceste razvratiri are fiintei mele, va mai exista "eu" ?

marți, 2 februarie 2010

Definitie- a detesta

" Te detest din atat de multe motive incat nu le pot enunta acum, dar stiu ca acesta este unul din ele. "
O fraza pe care cu totii ati folosit-o; daca nu, o veti face. Eu am zis-o de foarte multe ori(din diferite motive) , dar mereu am mintit. Pe moment o exclami pentru ca stii ca daca ai detesta persoana respectiva ai simti tot ce simti atunci. Insa doar atunci. Aici intervine contradictia...cand "detesti" sentimentul te exploateaza o perioada mai lunga de timp(depinde de..mai multe lucruri) .
Este ca si cum ai fi posedat, dar nu de un spirit, ci de ganduri negative si sentimente infricosatoare pentru acea persoana care are "norocul" sa-ti fie victima(probabil ca si ea are o victima asa ca nu intervine compasiunea) ; ca o ascensiune brusca a verbului "a displacea" care urca in grad, acumuland forta si agrumente(atunci cand nu placi pe cineva, iti descoperi acel talent ascuns de a-i observa toate defectele, greselile si care, dupa parerea ta, sau a mai multor persoane, au anumite proportii atat de mari incat i-au inghitit calitatile si faptele bune) pana ajunge la fratele lui mai mare "a detesta". Drumul parcurs intre "cei doi frati" te schimba fara sa constientizezi asta(daca esti atat de perspicace incat totusi o faci, oricum nu realizezi ce urmari poate avea acest lucru asupra ta si a celor din jur) .
Acest verb defineste un sentiment puternic care pune stapanire pe ceea ce reprezinti: lent, dar cu rezultate importante. Ar fi pacat sa te distrugi pe tine dintr-o obsesie pentru cineva.