Andra Scarlett

Andra Scarlett

marți, 13 decembrie 2016

Iubirea din cerneală

    Aveam o iubire mai veche... puțin necălită... puțin uitată printre alte aventuri... puțin izbită de alte plăceri temporare... puțin prăfuită pe alocuri. Această iubire striga de fiecare dată când îi ieșeam în cale, iar eu mereu intram în curtea ei să o salut. Înțelegătoare, ea nu mă certa niciodată și mă primea întotdeauna ca și cum ar fi fost întâia oară când i-am deschis paginile. Această iubire era mereu prezentă în viața mea; stătea tăcută pe rafturi, prin sertare, prin bagaje, pe sub pat, pe sub cești de ceai și printre pături. Iubirea mea era albă și mirosea a vechi sau a cerneală, mirosea a ceva ce aș fi vrut să țin aproape. Iubirea mea îmi creea tablouri fără să aibă imagini și picta prin mine sau pe mine. Scrisul ei mi se încondeia în suflet. Mă lăsa mereu cu puncte de suspensie și înțelegătoare aștepta urmatoarea majusculă. Ghicea perspicace când aveam nevoie să-și confirme stoicismul și știa exact de ce fug. Neîntrerupt, din umbră, mă descusa fără tactică și mă iubea goală. Mă iubea încă de când eram doar promisiunea a ceea ce urmam a fi și niciodată n-am înțeles de unde își alimenta această ardoare. Iubirea mea nu mă pierdea, dar mă lăsa să simt cum se ascunde. Și ea era mult mai curajoasă decât aveam eu să o înțeleg... ea răbda în tăcere în timp ce eu o uitam. Ea aștepta să mă șlefuiesc astfel încât să ne putem uni. Eu o voiam, dar o ocoleam și o mai amânam... apoi iar o desfătam cu amăgiri. Aș fi vrut-o pentru totdeauna lângă mine, dar eu unde eram? Ținteam un finisaj definitiv ca să o mulțumesc, dar tot nu mă găseam.

duminică, 20 noiembrie 2016

Aș rămâne

    Vreau să mă întorc acasă la ceva... nu la un foc de paie... nu la niște nori așezați după bunul meu plac. Vreau să mă întorc acasă la un sărut de dor, la o privire obosită să se uite după mine prin geamurile trenurilor. Vreau să mă întorc acasă la o promisiune că nu voi mai simți nevoia să plec... cel puțin nu singură. Vreau să mă întorc acasă la dorința să cedez scaunul de la fereastra avionului și să fac rezervare pentru două persoane spre un loc în care nu aș vrea să ajung pentru că mi-aș dori să evadez, ci pentru că mi-aș dori să consolidez ceea ce am deja. Aș vrea să-mi fac amintiri comune și fotografii comune cu... cu un el ce ar rosti vorbe plauzibile și palpabile.
    Dacă mi-ar fi spus să o aștept... nu voiam să o pierd pe drum... părea că vine spre mine, dar a tras diagonala în sensul greșit... și mergând în aceiași direcție, ne-am îndepărtat având sensuri diferite. Mă gândeam să îi fac un semn... dar avântul meu apusese de mult și speranțele mele nu se mai amplificaseră de la ultimul mesaj fără răspuns, de la ultima conversație suspendată.
    Eu mă oprisem puțin pe loc... și din zbuciumul dezorientat firesc reușisem să mă rezum la un tremurat ațintit într-un punct fix. Și el s-a găsit să alerge haotic în forme geometrice neînțelese de mintea mea deja bulversată. Nu am știut cum să mă agăț sau dacă ar fi fost cazul să mă agăț. Din arbitrul jocului m-am trezit un fel de observator care greșise terenul. Tot încercam să mă concentrez și să îmi amintesc daca eu chiar de bună voie mă înscrisesem pentru acest spectacol. Plătisem în avans tânjind dupa afecțiune? Sau mai mult de atât... investisem oare deja vise siropoase ce nu-mi sunt caracteristice? Nu știu. Dar mă iert pentru asta. Mă iert pentru speranța unui tot ce se cere a fi așteptat și nu căutat.

duminică, 13 noiembrie 2016

Oamenii ni se rătăcesc

    Cineva odată m-a iubit mai mult... așa cum iubisem și eu la început. Cineva, undeva, cândva, m-a iubit nebunește și m-a lăsat să plec înnebunindu-mă. Cineva odată m-a înțeles așa cum înțeleg și eu lumea... m-a oglindit și m-a înflorit.
    Uneori privesc spre el și mă mândresc; mă mândresc cu ce am devenit separat și evit să mă gândesc la ce am fi putut deveni împreună.
    Cineva încă rătăcește pe lângă mine, prin mine, printre gândurile mele. Am gustul lui salvat la îndemână și știu cu certitudine ce miros preferă și ce parfum ar alege din vitrină.
    Oamenii cresc unii prin alții, printre alții, cu alții. Ei cresc prin mințile altora, peste temerile unora, prin așteptările celorlalți. Uneori oamenii se cheamă și se pierd. Se aleargă și se așteaptă. Se izbesc și se iartă. Se plimbă și se fură unii de la alții.
    Mă uitam la el pierdută, perplexă... chiar atât de mult dor stropii de ploaie pe obrajii amintirilor?

miercuri, 10 august 2016

Peregrini de weekend


    Te așteptam acolo. Acolo unde valurile se spărgeau fără prea multa zarvă. Te-ai aplecat deasupra mea și buzele îți erau sărate, dar nu mă puteam desprinde din jocul lor. Algele din ochii tăi mă răcoreau. Barba ta mă înțepa ușor. Părul îți era încrețit și mirosea a mare. Degetul tău îmi trasa linii noi între obraz si gură. Ți-am mușcat în joacă mâna ce-ți mirosea a țigări. Ți-am făcut loc în hamac. Aveai corpul puțin rece și nu știu dacă mă amețea mai tare mirosul tău de alcool sau aburii stării generale de iubire de la răsărit. Auzeam necontenit "eu sunt regele verii, eu sunt regele verii"...
    Aceiași melodie, două etape mai târziu... te căutam printre stânci. Te căutam prin stropi de ploaie și curcubeie mult dorite, dar nevăzute. Tot într-un hamac... doar că de data aceasta mă uitam la stele. Stele căzute în văile slab luminate, departe de farurile orașelor eterne. Aveam rouă pe picioare și ceață în cap. Aveam iarbă sub unghii și sare sub pleoape. Te-ai apropiat din nou. Mi-ai adus o înghețată cu aromă de bere rece, când eu ți-am zis de mii de ori că-mi place cidrul. Ți-ai scuturat genele ștrengărește, iar eu mă uitam la tine tot căutându-te. Probabil rămăseseși tot undeva pe drumul expediției de la amiază. Mi-ai mușcat buza de jos și te-am rugat să te potolești în public... Dar tu ai râs și mi-ai șoptit că munții ne acoperă. Ai rămas în genunchi și am pierdut teritoriu în fața gândurilor tale. Mi-am pus gluga în cap și te-am prins de braț. Erai la fel de real ca și ceața din miezul zilelor mele de vară. Greierii cedaseră și pe fundal auzeam "el e regele verii, el e regele verii"...

marți, 19 iulie 2016

Cearta așteptărilor


    Mă privea exaltat, mă privea mânat de dorințe contradictorii. Avea în ochi scânteia argintului propagată în marea irisului. Nici în momentele noastre cele mai fericite nu l-am văzut atât de surescitat de energie precum era în acel moment de furie pură. O furie istorică în cronologia epopeii noastre comune. O poveste ce reușisem să o întinez cu cerneala greșelilor mele încă dinainte să apuc să articulez corespunzător frazele iubirii noastre. O iubire ce se confunda ușor cu pasiunea explorării și a îmbrățișării afrodiziacelor încarnate în trupuri omenești. Îi îmbrățișasem trupul înainte să-i cuprind sufletul.
    În cele din urmă am reușit să ripostez și voiam ca faptele mele să rămână în urma cuvintelor ce le mărturiseau... brațele îmi tremurau năucite, neștiind ce să apuce mai repede: umerii lui încordați, faldurile rochiei mele ude de alcool sau clanța ce strigă să plec, să fug, să uit și să mă iert?
    M-am trezit. Ploaia se întețise și încă era întuneric afară. N-am nevoie de umbrelă să mă feresc de nenorocirile derivate din faptele mele. Ochii lui ofereau acum închiderea cadrului de obscuritate debusolată. Vorbele mele ajunseseră să lovească în două direcții: alimentau anxietatea lui și încețoșau credibilitatea mea. Nu mi-a convenit nici acest cadru. Am vrut să adorm iar.
    Visele îmi erau ușor tulburate de neregularitățile prezente în viața mea de zi cu zi. Mă durea capul încă dinainte să mă trezesc ceea ce era o tortură superlativă, nedreaptă. Simțeam într-un fel ciudat cum lacrimile îmi cădeau acum în interior și îmi îngreunau inima ce avea deja alte gânduri puse la uscat. Partea bună a lucrurilor era că aveam deja presate încurajări în caz de abandon sentimental și neglijare acută a sinelui rebel.
    Dar să revenim la el. Acest el ce-mi ordonase cât de cât tabieturile multivalente și care îmi țintuia într-un mod nedureros picioarele la pământ. Tot acest el se revolta acum în fața greșelilor trecute, actuale și viitoare, într-un amalgam ce întruchipa un haos pe care nu l-aș fi stârnit prea curând. Un haos pe care el cu ușurință l-ar fi putut prevesti și evita. Nu mă scutea niciodată de reproșuri numai ca la finalul pledoariilor să însenineze totul cu un "și totuși te vreau și te iubesc". Iar eu mă plimbam neprotejată pe câmpiile vinovăției clocotind sub arșița așteptărilor.

luni, 27 iunie 2016

Te-aș putea iubi

    Te-aș putea iubi până ce soarele s-ar legăna pe norul ce ne umbrește dragostea.
    Te-aș putea iubi până când dantela rochiei mele ar scârțâi sub privirile tale.
    Te-aș putea iubi până la ultima notă din melodia despărțirilor noastre.
    Te-aș putea iubi până când parfumul tău ar dispărea de pe alee.
    Te-aș putea iubi până când penița mea ar refuza să-ți mai scrie declarații.
    Te-aș putea iubi până când vântul mi-ar spune să nu o mai fac. Până când marea ne-ar șterge urmele. Până când văile munților ne-ar astupa glasurile. Până când poeziile romantice ar sângera de la atâta dragoste.
    Te-aș putea iubi până când fagurii ar exploda de miere.
    Te-aș putea iubi... dar nu m-aș putea opri curând.

joi, 23 iunie 2016

Cărți din cutia de dragoste

    Stăteam închiși în cutia dezamăgirilor ce ți le oferisem. Nu se apropiau pereții, dar eram sufocați de greutatea planurilor spulberate. Aveam și o fereastră rabatabilă, cea a speranțelor ce încă se luptau să te convingă că poate eram un rău necesar. Nu aveam piatra îndrumării iluminatoare, al cărui agregat auzisem că era reprezentat de promisiunile ce încă nu ți le încălcasem. Nu o aveam pentru că tu nu o mai apreciai astfel, căci eu eram îngrozită de ideea de a-ți mai amâna încrederea încă o dată. Puteam vedea norii formați din duhul vorbelor noastre dureroase. Puteam vedea ghearele crengilor copacului iubirii ce-l plantasem împreună. Mă minunam de cât de rapid ajunsese la maturitate; mă minunasem de cât de ușor erai capabil să-l tratezi apoi ca pe o buruiană. Dar eu din buruieni îți făceam cunună și te-nălțam peste eșecurile și testele mele anterioare. Căci eu îți arătam iubirea diferit, dar te iubeam ca la carte... ca în citatul nostru preferat.